Picadilly

Locul e vechi şi mă întrebam deunăzi cum mai rezistă printre puzderia de terase şi locante à l’italienne, mai ales că de când s-a deschis, de vreo şapte ani, a avut probleme grave cu servirea. Iată şi motivul pentru care am refuzat să mai calc pe-acolo multă vreme.

Dar e interesant să urmăreşti vieţile (uneori scurte şi) agitate ale cârciumilor din Bucureşti, aşa că iată-mă în două seri la rând la Picadilly, dezlegând secretul longevităţii de Dâmboviţa.
Prima oară am cedat nervos după vreo 20 de minute de aşteptat după o apă plată (mi-era teribil de sete, monşer) şi am plecat gândind că a plecat s-o scoaţă din puţ! A doua oară am fost mai norocos, n-am aşteptat decât vreun sfert de ceas până când mi-a luat comanda o chelneriţă drăguţă şi care le văzuse pe toate-n viaţă, asta judecând după scârba (metafizică, evident) întipărită pe chip. Meniul combină în felul acela unic românesc prosciutto cu pastrama şi mămăliguţa, pizza de tot soiul cu ciorbele, antreurile “internaţionale” şi plăcinta casei.

La capitolul băuturi, idem, o Europă unită. De fiecare dată – terasa plină ochi, în ciuda faptului că eram în mijlocul săptămânii. Ori toţi aveau treabă, ca şi mine, ori are un ceva locul acesta. Iar secretul nu stă în mâncare, nici în servire, ci în puzderia de arbuşti şi boscheţi, în tufele de lămâiţă care împart terasa în separeuri verzi. Zidurile înalte care apără locul de asfaltul încins, mesele şi scaunele croite-n lemn lăcuit fac ca Picadilly (habar n-am de ce se cheamă aşa!) să semene cu o curte dintr-o tihnită provincie. Şi pentru asta bucureşteanul cu ochii obosiţi de betoane e în stare să ierte multe.

Aşa am iertat şi noi faptul că “meniul” de vin conţinea doar două pagini cu deja clasica împărţire în “vinuri albe, roşii şi roze”, combinând neinspirat câteva sticle premiate şi podgorii cu producţie masivă şi de calitate îndoielnică. Am iertat că păstrăvul stătea jenat în farfurie, lângă roşia coaptă ce trebuia să-i fie, conform scriptelor, pat de nuntă. Am trecut cu vederea şi orezul formaggi, în care lipicioasa brânză latină, plină de personalitate, nu se înţelegea deloc cu bulgării de orez, gătiţi după aburii asiatici. Am trecut şi peste desertul copiat la indigo din marea majoritate a restaurantelor: “tiramisu, clătite, îngheţată”, în care clătitele amintesc de o mamă care uita uleiul pe foc, tiramisu de frigiderul de la supermarketul din colţ, iar îngheţata de toate butelcile de la magazin care ascund, sub etichete felurite, acelaşi gust cremos de prafuri dulci şi colorate.

Însă am lăudat strădania bucătarului de a face corect un somn la grătar, nişte cartofi copţi şi două frigărui de legume. Şniţelul tras în fulgi de porumb şi asezonat cu sos de piper verde, precum şi puiul umplut cu brânză şi şuncă (specialitatea casei) le-am trecut la reuşite-n viaţă. Am rezistat tentaţiei de a lua pizza (aici, pe vremuri, era destul de bună, cu un blat corect, în cuptor de lemne şi cu toppinguri proaspete) şi, în crugul nopţii, din plictiseală, am declarat pelerinaj la toaleta doamnelor. Aici, după un scurt purgatoriu în cabina în care te veghează atent un catindat la Primărie, ţi se oferă ocazia “să-ţi dăruieşti în fiecare zi un moment de răsfăţ suprem”. A se citi cu atenţie pe oglindă!

Una peste alta, iată-mă târziu în noapte într-o poziţie pe care n-aş fi bănuit-o-n veci: dacă mi-ar fi spus cineva că voi da stele pentru un loc cu verdeaţă, l-aş fi considerat nebun. Azi, mai reflectez.

Voinicului nr. 7 (zona Alba Iulia), tel: 021.321.48.90; 0729.605.438. O masă pentru două persoane în jur de 100 de le