Cronică - Cântăreaţa cheală şi Lecţia

În versiunea Victor Ioan Frunză, “Cântăreaţa cheală” capătă o dimensiune umană reală, tangibilă. Personajele, eliberate din ultra cunoscuta schemă a mecanicizării, impusă de tema principală a piesei – incapacitatea de a comunica prin cuvinte – devin brusc tridimensionale.

Prinse în această capcană a cuvintelor golite de sens, ele încearcă cu disperare să comunice dincolo de gardul de sârmă pe care şi l-au construit singure din înşiruirea alambicată a frazelor stereotipe. Această disperată nevoie de a comunica le face să re-descopere formele primare de comunicare umană: sentimentele, atitudinile, gesturile. Este, dincolo de toate, un univers tragic, şi tocmai acest tragism îl umanizează.

În spectacolul lui Victor Ioan Frunză doamna şi domnul Smith sunt un cuplu care încearcă cu adevărat să ajungă unul la celălalt doborând, la fiecare pas, o nouă barieră a non-comunicării verbale. Continua luptă a personajelor cu stereotipia face ca pe scenă să se nască relaţii calde, adevărate, chiar dacă de cele mai multe ori acestea se situează în zona ridicolului. Tocmai acest ridicol "omenesc, prea omenesc" dă un nou tip de intensitate şi implicit un nou sens scenei dintre Doamna Smith (Virginia Mirea) şi Căpitanul de pompieri (Bogdan Cotleţ). Din nenumăratele versiuni ale "Cântăreţei", am empatizat pentru prima oară, ca spectator, cu doamna Smith.

În interpretarea extraordinarei Virginia Mirea, micuţa doamnă din suburbiile Londrei devine un mini-univers existenţial, populat de sentimente mici, e drept, dar intense.
Doamna sa Smith există şi se bucură din plin de acest fapt. De la partitura gesturilor, până la mimică şi rostirea cuvintelor, actriţa a construit un personaj care îşi cere, în fiecare secundă, dreptul de a trăi. O performanţă fantastică, atâta vreme cât atât datele textului, cât şi toate montările de până acum ne-au obişnuit cu varianta sa bi-dimensională, automatizată.

Există şi scene încărcate de romantism adevărat, aş îndrăzni să spun, precum cea dintre Menajeră (Bogdan Cotleţ) şi Căpitanul de pompieri (Dragoş Huluba), pe care Victor Ioan Frunză îl vede ca pe un erou dintr-un blockbuster american cu zgârie-nori în flăcări. O lume colorată, care trăieşte în plin kitsch, lume descrisă perfect de scenografia Adrianei Grand, ale cărei decoruri şi costume devin personaje reale în spectacol. Şi ele încearcă să-şi găsească un nou nivel de existenţă, să capete substanţă dincolo de limitele universului tragic-kitsch pe care îl construiesc.

Starea de optimism pe care această tragedie ionesciană materializată de Victor Ioan Frunză mi-a transmis-o vine din mesajul spectacolului, aşa cum l-am receptat eu: există viaţă şi după dezmembrarea singurei forme de a fi împreună care funcţionează acum, limbajul. În ceea ce priveşte partea a doua a spectacolului, formată din piesa "Lecţia", propunerea lui Victor Ioan Frunză nu este la fel de puternică ca pentru prima parte.

Cronică - Cântăreaţa cheală şi Lecţia
*****
De Eugene Ionesco,
regia Victor Ioan Frunză, scenografia Adriana Grand,
cu: Virginia Mirea, Florin Dobrovici, Mirela Zeţa, George Costin, Dragoş Huluba, Bogdan Cotleţ, Andreea Samson,

Teatrul de Comedie