Cronica - Câtă speranţă (Such Hope)

Nu am înţeles ce şi-a dorit să facă regizorul Radu Afrim cu acest colaj de 20 de texte scurte ale drama­turgului israelian Hanoch Levin, care au drept punct comun “oameni care nu cer prea mult”.

Dacă Radu Afrim şi-a propus să aducă pe scenă poezia lucrurilor mărunte din care este făcută viaţa unor oameni obişnuiţi, atunci tratarea unor momente în cheia unui spectacol de varietăţi nu se mai potriveşte cu decorul surprarealist al Iulianei Vâlsan şi nici cu proiecţiile video inserate în anumite momente.

De altfel, la începutul spectacolului trupa de actori se aliniază la scenă deschisă, pe fundalul unei perdele de lame, în costume de variete, şi ne invită, cântând şi dansând, să petrecem câteva ore de "entertainment" alături de ei. Buuuun. Zis şi făcut. Primul text, cel în care un bărbat "speră să-şi găsească un tovarăş care să-l însoţească în fabuloasa călătorie pe trecerea de pietoni" este tratat în cheie poetică, în care gesturile, mişcarea şi vorbele se contopesc. În cheie de variete sunt prezentate cele două monologuri ale Dorinei Lazăr, "Călătorie organizată" şi al Rodicăi Mandache, "Şeful de stat-major al armatei chineze", care, în ceea ce mă priveşte, sunt şi cele mai reuşite momente ale spectacolului (care durează aproape trei ore, fără pauză).

Această nehotărâre regizorală în ceea ce priveşte alegerea mijloacelor de expresie, se răsfrânge şi asupra actorilor, care de cele mai multe ori ezită în abordarea personajului sau cad în şarjă pură. Asta te face să observi şi lipsa de substanţă a multora dintre textele alese de regizor, unele atât de subţiri că nu pot să-şi îndeplinească nici măcar funcţia de trecere de la un moment principal la altul. (Trebuie spus că Hanoch Levin este unul dintre cei mai mari dramaturgi israelieni contemporani, ale cărui piese se joacă cu succes în toată lumea.

Radu Afrim a ales să dramatizeze nişte scheciuri.) La toată această confuzie se adaugă coregrafia lipsită de inspiraţie a lui Istvan Teglas şi costumele la fel de neispirate ale Iulianei Vâlsan. Muzica lui Vlaicu Golcea, însă, funcţionează, de cele mai multe ori, de una singură. Pentru că, de cele mai multe ori, cade fie pe lângă poezia, fie pe lângă entertainmentul care, practic, nu există.

Câtă speranţă (Such Hope)
*****
De Hanoch Levin,
regia Radu Afrim,
cu: Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Virginia Rogin, Ionel Mihăilescu, Gabriel Spahiu, Antoaneta Zaharia, Liana Mărgineanu, Nicoleta Lefter, Istvan Teglas, Pavel Bartoş,
Teatrul Odeon