Depeche Dance

Răzvan Mazilu şi coregraful italian Massimo Gerardi revin la Teatrul Odeon cu un spectacol inspirat de muzica formaţiei Depeche Mode. Anca Ioniţă a stat de vorbă cu cei doi creatori despre redescoperirea sonorităţilor formaţiei britanice prin intermediul dansului contemporan.

Ai realizat acest spectacol prima oară în Germania, la Teatrul din Kiel, în stagiunea 2006 - 2007. Spectacolul se numea "Dances for the Masses". Versiunea de la Bucureşti este schimbată faţă de cea iniţială?
Massimo Gerardi: Da. Am readaptat foarte mult, pentru că am dansatori total diferiţi de cei din Germania. Energia lor este diferită, această muzică este receptată diferit, din punct de vedere cultural, aici. Modul meu de lucru cu dansatorul este foarte deschis, foarte spontan. Am o idee coregrafică pe care nu ţin foarte mult să o redau identic. Lucrez foarte mult cu corpul dansatorului. Dacă ceva din coregrafia mea nu este primit de către corpul dansatorului, atunci trebuie redescoperit împreună. Trebuie să ne întâlnim la jumătatea drumului. Coregraful vede din afară, poate să explice, dar fiecare dansator are un alt tip de fizicalitate. Fiecare corp simte diferit mişcarea. Scenariul coregrafic al spectacolului nu este strict.

Răzvan Mazilu: Fiecare dansator din trupă are solo-ul lui. Asta mi-am şi dorit cu acest spectacol: să dezvolte o nişă a dansului contemporan care nu este prezentă la noi. Nu avem producţii de dans contemporan pe această zonă, de mişcare pură.

Ce numeşti mişcare pură?
Răzvan Mazilu: Vorbesc despre acea parte a dansului contemporan care este diferită de ceea ce se numeşte performance, dansul conceptual care pune accentul pe non-mişcare, care neagă perfecţiunea corpului virtuoz în mişcare. Eu cred că dansul are ambele palete, şi mişcare, şi non-mişcare. Peisajului nostru cultural îi lipsesc spectacolele de dans contemporan bazate pe mişcare. Toate spectacolele mele sunt în această zonă.

Partitura muzicală conţine 16 piese ale formaţiei Depeche Mode. Cum le-ai ales? Care a fost criteriul?
Massimo Gerardi: Este dificil să dansezi pe muzica lui Depeche, pentru că este "down-beat". De aceea am ales pentru structura muzicală a spectacolului multe variante remixate ale versiunii originale, pe care le-am găsit mai potrivite pentru a dansa. Au mai multe variaţii de ritm, sunt mai sincopate, şi atunci partitura muzicală devine mai interesantă în ceea ce priveşte felul în care este structurată mişcarea înăuntrul fiecărei piese.

Cum vă aduceţi aminte paşii? Am asistat la repetiţii şi mi s-a părut dificil de memorat pentru dansatori.
Răzvan Mazilu: Eu îmi fac un fel de dramaturgie interioară care leagă mişcările. Nu le învăţ mecanic. Există o decantare a mişcării: mai întâi trebuie s-o înţeleg, să-mi fac un traseu, o evoluţie a ei, o poveste. Aşa pot să le interpretez, să le dau un sens. Când uit paşii, asta înseamnă că ei nu sunt legaţi în mintea mea. Fiecare mişcare este în relaţie cu o alta.

Massimo Gerardi: Am încercat să structurez spectacolul pe bucăţi mai mici, solo-uri, duete, trio-uri, care formează mai degrabă un val. Fiecare piesă are povestea ei. Pentru unele piese am ţinut seama de versuri, pentru altele de ideea generală a cântecului, ca de exemplu în prima piesă a spectacolului, care se numeşte "The Rush", ca urmare toată lumea se grăbeşte. Răzvan are un solo pe melodia "Clean".

1 2