Cronică: Priveşte înapoi cu mânie

Unul dintre cele mai coerente pro­iecte iniţiate de un teatru bucu­reş­tean în sprijinul tinerilor crea­tori, “Comedia Ţine la TINEri” a premiat şi la ultima ediţie un spectacol destul de curajos. Regia Eugen Gyemant, scenografia Luiza Enescu, cu Sabina Posea, Ilinca Mano­la­che, Dan Rădulescu, Andrei Run­canu, Teatrul de Comedie

Deşi re­pre­zen­ta­ţia are aerul unui exa­men studen­ţesc, regizorul Eugen Gyemant şi-a asumat un risc foarte mare, propu­nând un text cunoscut spectatori­lor de teatru şi film. Che­ia oricărei montări după “Pri­veşte îna­poi cu mânie” este distri­buţia aleasă şi indife­rent de des­coperirile regizorale, propunerile scenice sau diver­sele ex­perimente, reuşita acestui spectacol ţine, în pri­mul rând, de ac­tori, iar ei trec cu brio testul ti­ne­ri­lor fu­rioşi, chiar dacă sunt mo­men­te când simţi că vârsta este un inco­n­ve­nient pentru unele dintre per­sona­je.

Sunt câteva scene când Dan Rădu­lescu (Jimmy) şi Sabina Posea (Ali­son)trebuie să acopere cu inte­li­gen­ţă lipsa experienţei. Dacă lui îi iese acest exerciţiu, în­cer­carea ei este mult mai stângace. Pentru că acest text se bazează pe nişte caractere puternice şi comple­xe, repre­zen­­tative pentru atitudinea ti­nerilor furioşi, generaţie care după cel de al Doilea Război Mondial îşi con­ştientizează lipsa oricărei per­spec­­tive şi inevitabila existenţă pla­tă. Este un fel de existenţialism care se mani­festă social.

Se întrepătrund mai multe lumi, cea a lui Jimmy şi a lui Cliff (Andrei Runcanu), unde starea de revoltă este abordată în mo­duri di­ferite – furia dezlănţuită a lui Jimmy şi ne­vo­ia de linişte a lui Cliff , de aici se naş­te şi prietenia lor in­des­tructibilă, în virtutea opu­su­rilor care se echili­brea­ză – , apoi lu­mea părin­ţilor lui Alison (soţia lui Jimmy), o lume a celor din înalta so­cietate, împotriva căreia e îndreptată toa­tă revolta ce­lor doi. Alison este atrasă chiar de partea rebelă a lui Jimmy, dar el vede în ea prototi­pul con­ven­ţii­lor so­cia­le şi o penali­zea­ză dur şi nedrept.

Iu­birea lor se consumă între mul­te cri­ze şi câteva mo­men­te de tandreţe. În spa­tele aces­tei revolte se ascunde o lu­me fra­gi­lă, închistată în refuzuri, a­proa­pe izolată, delimitată în spec­tacol printr-un spot slab de lu­mi­nă. O altă realitate este cea a Helenei, a ac­triţă şi prietena lui Alison, un per­so­naj în miş­ca­re, spontan, instin­c­tu­al, care reuşeşte să se salveze de plicti­seala anchilozantă. Ilinca Ma­no­la­che înţe­lege mecanismul perso­najului. La fel şi Andrei Runcanu în Cliff. Mergeţi să vedeţi o piesă care se susţine şi astăzi ca tematică într-un spectacol inteligent construit pe personalita­tea actori­lor, care de cele mai multe ori chiar sunt con­vingă­tori.