Cealaltă Julieta

Julieta de Visky András, cu Vava Ştefănescu, adaptarea şi regia Mihai Măniuţiu, coregrafia Vava Ştefănescu, muzica Ana Maria Avram şi Iancu Dumitrescu. Teatrul Naţional “Lucian Blaga”, Cluj, prezentat în cadrul FNT, 10 noiembrie, ora 19:00 şi 21:00, TNB, sala Atelier.

O lume neagră, îngustă, cu pante în unghiuri ascuţite. Lumina în dungi sugerează claustrarea. Într-o parte, stă o femeie. E îmbrăcată în negru, desculţă, subţire. De undeva, o muzică puternică reverberează parcă în trupul femeii care începe să se mişte. Sacadat, obsesiv. Încearcă să regăsească în corp amintirea mişcărilor de odinioară. Amintirile fac trupul să tresalte, urechea să surprindă zgomote din alt timp.

Începe să-i vorbească lui Dumnezeu, să-L întrebe dacă este prezent şi dacă poţi să plângi pe mormântul lui. Îi povesteşte apoi viaţa. Secvenţe de timp se amestecă deodată cu secvenţe de dans. Curg împreună în dezordinea gândurilor întrerupte de suferinţa prelungită în corp. Reluată apoi în cuvinte. Trecutul şi prezentul se suprapun peste anii tulburi de la mijlocul secolului XX – dictatura lui Horthy în Ungaria, războiul mondial, “fraţii sovietici”, descinderile nocturne ale miliţiei.

Iar la nivel personal: arestarea soţului – preot, deportarea ei împreună cu cei 7 copii, câinele împuşcat pe când alerga în urma camionului cu deţinuţi, viaţa la limita supravieţuirii în colonia din Bărăgan unde au domiciliu obligatoriu, reeducarea, zborul lui Iuri Gagarin în cosmos ca dovadă că Dumnezeu nu există şi colega de lagăr – “sărmană, nebună Speranţa” care mai crede în căinţa prim-secretarului PCR.

Între cuvinte, tăceri şi gesturi îşi atinge genunchii, se fereşte de cele de nevăzut. Lumina alternează subtil intensităţi ori reflecţii ale gratiilor cu invazia razelor unui Soare prea îndepărtat. Din când în când, cere morţii să o ia cu ea, să-i strângă inima. Aşa cum sperase la prima criză de angină pectorală. Se şi pregăteşte: cu gesturi de ritual îşi scoate pantofii, se depărtează de uşile grele de metal şi deschide larg braţele.

Nu e frică de moarte, doar un fel de nerăbdare. Pe o muzică tulburătoare, saltă, aleargă de la o pantă la alta, se întoarce la primele gesturi, se roteşte. Sumă de gânduri şi stări traversate de ideea că este una cu soţul ei, că Dumnezeul lui este şi al ei. Vorbeşte pe un ton egal, cu spatele la public.

Ajunge la concluzia că dragostea este o invenţie a lui Dumnezeu, o stare de nebunie în care “omul nu e om”. În acorduri de vioară încearcă să schiţeze un dans tandru. Îi izbutesc doar câteva mişcări la graniţa dintre patetic şi grotesc. Ca într-o scenă desprinsă din filmele de tragic umor ale lui Charlie Chaplin – pantofii dansează în ritmul nostalgic al muzicii.

Un ultim ritual – cercuri mari cu picioarele, spălate apoi în petele lungi de lapte, semn al unei maternităţi interzise, care s-au prelins pe scenă – şi un ultim dialog cu Dumnezeu. Şi încă o concluzie: “bezna este prea deasă. Nici măcar Tu nu vezi tot!”. Goală, se îndreaptă către uşile de fier care se deschid. Nu spre libertate, ci spre lumea de dincolo. Rămâne în prag, iar lumina proiectează iarăşi, foarte scurt, gratiile după care se stinge încet pe o melodie obsesivă. Acesta este, în câteva repere, elegia scenică ori poemul coregrafic “Julieta”.
 

Montarea lui Mihai Măniuţiu are atâta emoţie încât încadrarea într-un gen anume poate fi cu greu făcută. Vava Ştefănescu umple fiecare spaţiu dintre două cuvinte, două tăceri sau două gesturi cu întreg universul concentraţional evocat de Visky András. “Julieta” e un spectacol al istoriei noastre nu foarte îndepărtate de urmărit cu sufletul.