Ce păcat că-i curvă

Teatrul Bulandra, după John Ford, adaptarea scenică Oana Turbatu, regia Alexandru Darie, scenografia Octavian Neculai, cu Vlad Logigan, Emilia Bebu, Claudiu Stănescu, Romeo Pop, Cornel Scripcaru, Marius Capotă, Oana Ştefănescu, Marius Chivu, Irina Ungureanu, Nicoleta Håncu

După câteva luni de aşteptare, ultima premieră a lui Alexandru Darie de la Bulandra, “Ce păcat că-i curvă”, a fost lansată la public. Cei care îi ştiu spectacolele de până acum şi, probabil, se aşteaptă la imagini construite din lumini, la invenţii scenografice sau desfăşurări impresionante vor fi surprinşi.
Regizorul a făcut, de-a dreptul, un act de curaj. A optat pentru simplitate, construind un spectacol de patru ore dintr-un poem dramatic, cu doi actori foarte tineri şi fără experienţă în rolurile principale. Alexandru Darie şi-a asumat gestul atât de mult, încât a ajuns să se bazeze strict pe aceste date. Aşa că nu a fost greu să pice în capcana poveştii impresionante de dragoste dintre un frate şi o soră, construită din replici lungi cu sonoritate romantică şi inserturi din Biblie, care, în mod sigur, că, astfel dozate, au o mai mare trecere la lectură decât pe scenă.
Iar după un spectacol care abordează un subiect la fel de “delicat” şi pentru spectatorul anului 1633, când John Ford scria piesa, şi pentru cel care intră în 2008 în sala de spectacol, după o structură aproape hollywoodiană, cu roluri bune pentru actori, cu o distribuţie care în mare măsură face faţă provocării, indiferent cât de emoţionat pleci din sală, tot trebuie să recunoşti că ai asistat la o prezentare mult prea expozitivă. Pentru această opţiune, regizorul trebuia să lucreze pe un scenariu mai strâns, mai concis, să renunţe la repetarea aceloraşi replici şi idei, să scurteze cel puţin câteva scene. Ar fi ajutat, în primul rând, actorii. Mă gândesc la cei doi tineri, Emilia Bebu, actriţă cu o expresivitate specială, care o duce pe Annabella în multe zone, de la inocenţă la sexualitate şi asumare, şi Vlad Logigan, misterios şi pasional în Giovanni. Din păcate, în prima parte, amândoi au acelaşi traseu actoricesc. Şi deşi sunt în stare să ducă greutatea rolurilor, uneori, îi simţi împovăraţi de text. Singurul lucru care îi ajută este decupajul cinematografic, actorii ies din convenţie în momentul când atenţia reflectorului se mută în altă parte. Iar acest tip de joc propus de regizor fereşte spectacolul şi interpreţii de mirajul patetismului spre care duce textul.
Alexandru Darie alege piesa lui John Ford pentru a vorbi despre toate feţele iubirii, despre Dumnezeu, credinţă, destin, prejudecată, viaţă, moarte. Şi poate chiar mai mult de atât. Dar a uitat că Ford este doar un admirator al lui Shakespeare, iar tiradele lui poetice nu au încărcătura dramatică a replicilor acestuia. Conflictul puternic declanşat de la început, când cei doi fraţi îşi recunosc iubirea, în spectacol se epuizează pentru că toate chipurile iubirii sunt foarte lent descrise. Iar Darie găsise o idee teatrală prin care arată aceste feţe ale iubirii, iar rochiile multe ale Annabellei, de la o cămăşuţă albă de copilă, la ţinute elegante în culori vii, până la doliul iubirii care i se interzice şi căsătoria cu un bărbat pe care nu-l iubeşte, Contele Soranzo (Marius Capotă), sunt sugestive în acest sens. Doar că ideea este dublată şi explicată într-un un timp fizic, care nu ajută spectacolul ca ritm. Nu era cazul, pentru că, oricum, piesa se ridică din iubirile personajelor, care au conotaţii diferite: Putana, doica interpretată de Oana Ştefănescu şi Florio, tatăl, jucat de Romeo Pop, se iubesc de ani de zile pe ascuns, Irina Ungureanu face o Hippolita instinctuală şi isterică din iubire, Philotis (Camelia Hâncu) îl iubeşte platonic pe Giovanni. Toate se derulează prea încet. Singurele care mai amintesc de un conflict major sunt efectele sonore şi muzica, însă, fiind prea multe îşi pierd din intensitate.
Abia după pauză spectatorul este prins din nou de intrigă. Regizorul se hotărăşte să spună publicului comentariul lui despre poveste. Aceasta e partea cea mai bună din reprezentaţie. Vasques, intrigantul care ţine în mână toate firele poveştilor, dus spre malefic de Claudiu Stănescu, se mută în prim-plan. Nunţiul Papal, interpretat într-un comic inteligent de Marius Chivu, arată cu degetul spre dogmele bisericeşti. Inocenţa şi iubirea devin vină şi pedeapsă. Teatrul expozitiv se transformă într-unul al ideilor. Chiar dacă scenografia pare gândită să încurce actorii şi chiar reuşeşte acest lucru(decorul şi costumele aparţin lui Octavian Neculai), regizorul reuşeşte să compună imagini pe mai multe planuri, iar Emilia Bebu şi Vlad Logigan au câteva scene cutremurătoare.
Cel puţin pentru ele merită să vedeţi spectacolul. Şi poate pentru curajul regizorului de a aduce un text poetic, necunoscut la noi şi de a pune în discuţie un subiect care stârneşte frica în toate timpurile: iubirea incestuoasă dintre doi fraţi.

http://www.bulandra.ro/