Bucureştiul lui... Gruia Bădescu

Are 25 de ani, a absolvit o facultate în Statele Unite şi lucrează la finalizarea unei lucrări de master la Londra pe tema spaţiului public în Bucureşti. Este foarte interesat de soarta Capitalei şi de problematici legate de urbanism. Îşi pune întrebări pertinente privind identitatea oraşului. Şi nu doar din raţiuni ştiinţifice.

Termini masterul la London School Of Economics and Political Science. De ce tema tezei tale este spaţiul public în Bucureşti?
Am făcut o licenţă pe reconstrucţia oraşelor din Germania (n.r. în SUA) şi când am plecat anul trecut spre Londra mi-am promis că voi lucra pe Bucureşti. Vreau să-i cercetez îndeaproape problemele pentru a veni cu soluţii. Trăim într-o socie­tate post-socialistă. În socialism spaţiul pu­blic era totul. Întrebarea mea era cât de mare este aversiunea oa­me­nilor faţă de acesta şi cât de mare este nevoia unui spaţiu public, în acelaşi timp? În al doilea rând, exis­tă o problemă de recreare a legă­tu­rilor dintre oameni, pentru că prin simpla co-prezenţă într-un anumit spaţiu îl definim şi dăm semnificaţii interacţiunilor sociale. Teza mea îmbină teoria politică a ceea ce în­seamnă public în post-so­cialism cu idei de design urban, arhitectură şi morfologie.

De la ce premise ai început cercetarea?
Aveam mai multe ipoteze pe care voiam să le verific. Una dintre ele era că se observă foarte multe lu­crări edilitare făcute în parcuri. Am întrebat oamenii pentru a obţine răspunsuri pe care le testam prin comparaţie cu nişte studii de caz pe care le aveam la mine. Vo­iam să ve­rific o altă supoziţie: e foar­te clar că există o diferenţă foarte mare între centru şi cartiere. Ea e creată de fap­tul că noi nu avem un sector central, ceea ce este singular, cred, printre capitalele europene. În mod pa­radoxal, în co­mu­nism s-a petrecut salvarea cen­trului, cu excepţia zo­nelor constru­ite în anii '80. Făcând cercetări în arhive am descoperit că discursul arhitecţilor din anii '30 era: "noi trebuie să avem o Capitală, un cen­tru cât mai modern.

Distru­gem aceste case. Construim blocuri în stil Bauhaus". Aşa cum a apărut b-dul Magheru puteau să mai apară vreo 25 de Magheru în anii '50, dacă Ro­mânia ar fi fost victima unei eco­no­mii de piaţă. Comu­nis­mul, ocu­pat cu construcţia car­tie­relor de blo­curi, a lăsat în paragină centrul. Acesta a rămas conservat, într-o stare proastă, la nivelul anilor '30. Or noi acum beneficiem de această arhitectură centrală, care poate fi foarte uşor transformată într-o zonă boemă, interesantă.


Când ai început să descoperi oraşul?
Aveam 16 ani. Când am ieşit din pe­rimetrul cartierului meu, foarte gri şi foarte trist, oraşul era într-o stare omogenă proastă, dar asta îl făcea atractiv. Zonele vechi au de­venit pentru mine "acasă" într-un mod gradual. Azi, când mă întorc găsesc străzile atât de ine­gale: case reno­va­te frumos şi case renovate total ana­poda, cu termo­pane şi fa­ţade vop­si­te în culori care nu ţin de această urbe. Bucu­reştiul era un oraş de za­hăr. Până şi Ma­gherul, cu clădirile lui inspirate din Bauhaus, era alb. Asta făcea Bucu­reştiul să fie Bucu­reşti. E un oraş torid vara, e nevoie de alb. Ceea ce se face acum duce la peri­ma­rea farmecului o­ra­şului. Şi firele! De fiecare dată când mă în­torc aici trebuie să mă reobişnuiesc.

Care este identitatea capita­lei noastre faţă de altele?
Fiecare capitală are o anumită imagine, care este uşor de carac­te­rizat. Parisul e un vis cu clădiri ospita­lie­re, situate pe străzi con­struite în acelaşi stil şi multe cafe­nele. Lon­dra, la fel: are acele urban villages (n.r. suburbii), acele case de două-trei etaje, terrace-houses (n.r case cu terase la intrare). Bucureş­tiul, în schimb, e un oraş eclectic prin defi­niţie. Bucureşteană e şi o casă în stil belle-epoque cu acoperiş cu lampa­dare, bucureşteană e şi o casă neo-românească cu colonade, şi un bloc comunist, şi un maidan, şi un parc cum e Parcul Ioanid. Are mai multe feţe decât orice alt oraş pe care l-am văzut, atrăgător pentru oamenii cu spirit independent care vin aici.

1 2