Tu iPod sau nu?

O lume întreagă în două urechi “Stai proptit în uşă, te întreb frumos când cobori şi nici măcar nu mă bagi în seamă!

Că doar nu te-oi trage de mânecă! Spune, cobori la prima sau ce faci? Ţi-e rău, maică?Ei poftim, mă ignoră şi mai dă şi din cap!”
Pauză.
“Scoate-ţi, băiete, firele alea din urechi, că vine sfârşitul lumii şi tu tot de râşniţa aia de muzică stai lipit!”
Cu ochii mari şi sprâncenele ridicate a mirare mai sus de inserţia capilară bine delimitată de miile-i de codiţe rasta, tânărul i-ar spune, ca Goe, “Ce treabă ai tu, urâto?”, doar că nu poate trece, ca sute de alţi bărbaţi, de altfel, de teama unei poşete bine plasate în capul său.
Ca el, mulţi alţii. Tot mai mulţi. Sunt oamenii cu căşti. Nu ai cum să nu întâlneşti măcar unul, când ieşi în oraş.
Mi se întâmplă de multe ori să vreau să ştiu ce melodie curge în urechile din care ies firele ce duc spre iPod. Ba fac pariuri, chiar. Dar din cele hazlii.
Cum ar fi ca doamna aceea la 45 de ani să asculte Linkin Park, deşi dă din cap a Pavarotti? Dar cum ar fi să răsune a Wagner în capul acelui adolescent din metrou?

Cine a inventat iPodul?
Acum aproape şase ani, britanicului Jonathan Ive a schimbat, pur şi simplu, felul în care oamenii ascultă muzică. El a inventat iPodul, aparatul acela delicat care redă cantităţi industriale de muzică cu o condiţie: să te ţină bateriile.
Statisticile cele mai recente arată că există cel puţin o sută de milioane de utilizatori de iPod pe tot globul.
Cum ar spune Nietzsche, fără muzică, viaţa ar fi o greşeală. Mulţi tineri vor o existenţă corectă şi ascultă muzică ori de câte ori pot. Şi nimeni nu pare să aibă ceva împotriva lor.
Deşi, când decibelii repartizaţi uniform pe fiecare dintre căşti răzbat până în urechile celor din jur, oamenii au tendinţa să-şi dreagă zgomotos vocea. Sau să încrunte urât sprâncenele. Am văzut şi coate mişcate brusc şi chiar tropăituri violente.
Ba am observat oameni şi mai enervaţi, în momentul în care lângă ei, cel care asculta muzică fredona de zor, fără să ştie cum e percepută, din exterior, contribuţia lui la marea creaţie artistică.

De la plăcere până la dependenţă nu e decât un pas!
Cum toate lucrurile bune sunt dăunătoare, există oameni şi studii care arată că iPodul folosit în exces nu ar reda chiar muzica îngerilor. Doi psihiatri americani au constatat, după studii intense, că, dacă un anumit cântec e repetat la infinit (ceea ce pe iPod e cel mai uşor de făcut – shuffle, deci!) se poate ajunge uşor la halucinaţii muzicale. Mai bine spus, creierul însuşi devine un iPod şi ajunge să redea melodii întregi chiar, nu doar fragmente pe care urechea nu le mai aude, de fapt. Potrivit celor doi psihiatri, asemenea cazuri vor fi tot mai frecvente, în viitor.

Şi plusuri, şi minusuri
Să nu fim răi, dacă tehnica nu ar evolua, lumea nu ar putea fi la curent cu tot ce se compune pe orice meridian. Cum să cari ditamai magnetofonul după tine, doar ca să-ţi asculţi muzica preferată? Cum să depinzi de playlisturile de la radio, când ai şi tu câteva preferinţe? Şi de ce să-ţi laşi urechile să fie torturate de zgomotele altora, când poţi să gâdili trompa lui Eustache cu ce vrei tu?
De ce să procedezi ca japonezii care, din timiditate sau nu, când găsesc un loc de stat jos în metrou, în parc sau chiar în cafenele, îşi înfundă în urechi o pereche de căşti şi mai scot şi o carte, ca să se asigure că nimeni n-o să-i deranjeze, vizual sau auditiv.
Orice ar gâdila plăcut auzul, important e să fie cu măsură. De data aceasta vecina de la doi n-o să dea cu mătura în calorifer, dar organismul celui care abuzează de sonor dă nişte semnale de alarmă. Şi primii care cad pe câmpul de luptă muzical sunt tocmai nişte chestii mici cu care ne chinuia profa de bio, despre care ORL-iştii spun că cedează repede, la muzică ascultată la maximum ore în şir.
Protejaţi cilii vibratili, că despre ei e vorba! Asta dacă vrem să ascultăm şi muzica pe care o vor compune oamenii peste 20 de ani.

foto Mihai Dăscălescu