Un Macbeth de cursă lungă

Montarea poate fi considerată un succes, atât din punct de vedere muzical, cât şi regizoral, reuşind să treacă rampa, în fond, lucrul cel mai important. Vedeta spectacolului este corul, pe umerii căruia cade tot greul acestei covârşitoare creaţii verdiene.Multaşteptatul “Macbeth” de Verdi în versiunea Petrică Ionescu are o vedetă certă: corul.

Prezent aproape tot timpul în scenă, corul întruchipează mai multe personaje colective: vrăjitoarele care-i prezic viitorul lui Macbeth (la începutul operei), curtenii (în scena balului), soldaţii lui Macbeth sau ai lui Malcolm (în final). Fiecare ipostază înseamnă altceva atât ca scriitură muzicală (de o mare inventivitate ritmică, melodică şi armonică, dar şi de o mare dificultate), cât şi ca funcţie dramaturgică. Aceasta implică, de fiecare dată, alte costume, altă mişcare scenică şi altă mizanscenă. Corul Operei din Bucureşti, sub bagheta maestrului Stelian Olariu, face dovada, încă o dată, a marelui său profesionalism, dovedindu-se extrem de versatil şi disponibil pentru orice propunere regizorală.

Scenele de ansamblu sunt foarte bine gândite, pline de un dinamism care nu e gratuit, ci în prefectă concordanţă cu situaţia dramatică şi cu muzica. Mişcarea scenică, semnată de Ileana Niculescu, se adaptează perfect concepţiei regizorale, sugerând o lume în care domneşte dezordinea, în care nu mai e respectată nicio regulă, niciun principiu moral, în care fiecare îl pândeşte pe celălalt pentru a-i da lovitura de graţie. Este vorba de un uriaş mecanism, doar în aparenţă haotic, care se mişcă după reguli precise, precum un perpetuum mobile. Această idee este redată fără echivoc de angrenajele de roţi dinţate care se mişcă lent, dar sigur, aproape cvasistaţionar, în spatele unor panouri de unde sunt invizibile pentru eroi, dar foarte clare pentru spectatori. Printr-un efect optic, imaginea acestor angrenaje e supradimensionată, învăluind şi dominând, implacabil şi infailibil, tot decorul.

Scenografia este semnată de arhitectul Cătălin Ionescu-Arbore. Elementele de decor sugerează un univers strâmb: deasupra planează, înclinat, un cadru metalic în formă de cub. Este simbolul limitelor acestei lumi, în care liberul arbitru este reprimat de Destin sau de ceilalţi, conform unor reguli de la care nimeni nu are voie să se abată. Coroana regelui are ţepi, e dreptunghiulară, şi nu rotundă, fiind mai degrabă a unui martir decât a unui rege. Panouri şi perdele negre se ridică şi coboară, structurând atât spaţiul real, scenic, cât şi cel ireal, al visului, al subconştientului eroului, bântuit de coşmare. În viziunea lui Petrică Ionescu, vrăjitoarele nu sunt neapărat nişte entităţi reale, nici măcar dintr-o altă dimensiune, ci o proiecţie a subconştientului lui Macbeth, în ale cărui adâncuri sunt refulate dorinţele sale de putere. De altfel, costumele vrăjitoarelor sunt de un alb imaterial, culoare ce sugerează ideea că ele sunt o nălucire, o plăsmuire a unei minţi dezechilibrate.

Culoarea costumelor are o funcţie simbolică şi în cazul celorlalte personaje. În plan real, Macbeth şi Lady Macbeth sunt îmbrăcaţi în negru, la fel ca şi soldaţii, negrul sugerând sufletele lor bântuite de gândul întunecat, malefic, al crimei. În scena balului, absolut toate personajele au costume de un roşu de o stridenţă sufocantă. Este culoarea sângelui vărsat de Macbeth, obsesia ce-l face, practic, să-şi piar-dă minţile. Costumele sunt opulente, foarte bogate în detalii ceea ce conferă un aer aproape baroc montării, dar şi acea strălucire, acel “glamour” pe care-l presupune un spectacol de operă. Desigur, este vorba şi de mentalitatea unei lumi care încearcă prin opulenţă şi o falsă strălucire să-şi acopere stricăciunea.

Aşa cum vrăjitoarele sunt o plăsmuire a minţii bolnave de putere a lui Macbeth, tot aşa şi culoarea roşie a costumelor din scena balului este o reflectare a subconştientului său bântuit acum de remuşcări. Macbeth vede peste tot sânge. De fapt, curtenii nici nu sunt îmbrăcaţi în roşu, doar Macbeth îi percepe aşa. Şi el, şi Lady Macbeth sunt tot în roşu, fiecare curtean este aşadar un potenţial criminal măcinat de dorinţa hâdă şi deşartă a puterii. Luminile au un rol foarte important în crearea atmosferei terifiante, malefice ce domină la curtea lui Macbeth, unde toată lumea nu e preocupată decât de intrigi prin care poate obţine puterea. Jocul de lumini amplifică efectul culorilor costumelor, punând în valoare şi detaliile de decor. Totul contribuie la crearea unui spaţiu, nu doar scenic, ci şi psihologic, bântuit de frustrări,violenţă şi autodistrugere. În acest spaţiu, evoluează eroii, îndreptându-se inevitabil spre un final tragic.

Macbeth este interpretat de baritonul Eugen Secobeanu care a constituit o adevărată revelaţie. Cu vocea sa limpede, cu un timbru de calitate, bine impostată, omogenă în toate registrele, dublată de un fizic special, Eugen Secobeanu întruchipează un Macbeth veridic, chinuit permanent de angoase şi fantasme, un om slab, şovăielnic, o jucărie şi în mâna Destinului, dar şi a soţiei sale, Lady Macbeth.
Aceasta, în interpretarea Sorinei Munteanu ( o voce mare care are toate datele muzicale ale persona-jului), este o femeie care degajă forţă, autoritate, siguranţă. Este cochetă, avidă de fast, onoruri şi putere absolută. În Lady Macbeth, Sorina Munteanu realizează o adevărată performanţă.

Excepţionali au fost şi tenorii Marius Manea (Macduff) şi Liviu Indricău (Malcolm), precum şi basul Horia Sandu (Banco). Dirijorul Iurie Florea reuşeşte să ţină în mână toată logistica muzicală a spectacolului, având un rol esenţial în reuşita acestuia.

Opera Naţională, 28 mai, 6 iunie ora 18:30

INFO:
OPERA NAŢIONALĂ BUCUREŞTI
Bd. Mihail Kogalniceanu 70-72, sect. 5
Bucureşti
021.314.69.80


muzicaclasica@timeoutbucuresti.ro