Misiune imposibilă

Regizorul Petrică Ionescu a reuşit să monteze în doar două săptămâni, la Opera Naţională din Bucureşti, Macbeth de Verdi. Despre această performanţă, într-o discuţie cu Cristina Lascu

Cum aţi ajuns să fiţi regizorul acestei noi producţii a Operei din Bucureşti ?
Emil Boroghină, directorul Festivalului Internaţional Shakespeare, mi-a spus într-o seară, după ce a văzut “Burghezul gentilom”, pe care l-am montat la Teatrul Naţional, că ar fi o ocazie să facem şi un spectacol de operă inspirat din creaţia marelui Will, pentru următoarea ediţie a festivalului. I-am spus lui Cătălin Ionescu-Arbore, directorul Operei Naţionale din Bucureşti, care, mai târziu, m-a sunat propunându-mi “Macbeth” de Verdi, titlu care n-a mai fost montat niciodată la Bucureşti.

Cum aţi abordat partitura lui Verdi?
Ideea centrală a montării mele porneşte de la vrăjitoare, care reprezintă subconştientul eroului. Ele sunt nişte personaje animalice, de Sabat. Prologul e un coşmar al lui Lady Macbeth, care se împleteşte cu incantaţiile vrăjitoarelor. Macbeth vine de la război, de la un măcel, ceea ce face ca totul să fie dominat de o violenţă crudă, sălbatică ce duce la iraţionalitate. E un spaţiu plin de singurătate, în care natura se dezlănţuie între dorinţe şi violenţe. Verdi considera “Macbeth” de Shakespeare cea mai bună piesă din lume, o meditaţie asupra relaţiilor sociale, a cuplului, a puterii, o piesă politică. Consider că este cea mai modernă dintre operele care alcătuiesc trilogia politică a lui Verdi: “Macbeth” , “Simon Boccanegra” şi “Don Carlo”. Pe mine m-a interesat perpetuarea gestului cinic şi obraznic de a înăbuşi din faşă orice încercare de ameliorare a lumii. Stricăciunea e motorul primordial al acţiunii omeneşti. Omenirea a fost făcută greşit. E o lume stricată în care nici Dumnezeu nu mai poate face nimic. Nu există niciun fel de scăpare. Din punct de vedere muzical, e un spaţiu care se dezvoltă în singurătate şi moarte, sugerat prin ţipete de clarinet, spasme de corzi. E vorba de o demonizare a conştiinţei, ceea ce este cel mai greu de pus în scenă.

Cum i-aţi ales pe soliştii care vor cânta în această montare?
Adevărul e că “Macbeth” fără cei doi cântăreţi nu se poate face. E greu de găsit un cuplu care să facă cele două roluri: Macbeth şi Lady Macbeth. Când am venit prima dată, mi s-a explicat că trebuie să mă duc într-o sală şi să fac un “casting” pentru Lady Macbeth. Am ales două soprane, dar premiera n-a mai avut loc în martie, decorul nefiind gata atunci. Când am revenit, am aflat că Lady Macbeth va fi interpretată de Madeleine Pascu şi de Sorina Munteanu. Şi pentru Macbeth există doi interpreţi: Sergey Murzaev, solist al Teatrului Mariinski din Sankt Petersburg, şi Eugen Secobeanu. Din păcate, Murzaev a venit de-abia ieri, iar azi-dimineaţă era în indispoziţie vocală. N-a făcut nicio repetiţie cu mine, aşa că va intra direct în repetiţiile cu orchestra.

Cum aţi colaborat cu Opera din Bucureşti?
Foarte greu. Am avut doar două săptămâni de repetiţii într-o sală de studii de balet şi două zile şi jumătate de repetiţii pe scenă, cu pianul. Aşa că spectacolul a fost făcut foarte rapid şi trebuie apreciat ca atare. E ceva halucinant să lucrezi un spectacol de asemenea proporţii într-un timp atât de scurt.
E ca şi cum aş fi făcut episodul 5 din “Misiune imposibilă”. Maşiniştii, electricienii sunt foarte cooperanţi. Corul e foarte bun, maestrul Stelian Olariu e un adevărat profesionist. Dar, din păcate, nimeni nu comunică cu nimeni în această instituţie. Şi este extrem de greu să lupţi contra delăsării, a unor structuri de tip “operetistic”. Sunt foarte amărât. Opera din Bucureşti nu e o operă oarecare, ci una naţională, trebuie să aibă un anumit bun gust. Dar aici nimeni nu-şi asumă nimic. Am avut discuţii în contradictoriu şi cu Cătălin Ionescu-Arbore, care semnează scenografia spectacolului.

Dar cu dirijorul Iurie Florea cum aţi colaborat?
Iurie Florea are o logică în tot ceea ce face, e un artist cu un gust muzical sigur. Evident că dirijorul nu e prietenul regizorului în niciun teatru din lume. Dirijorii trebuie să respecte nişte tempi, aşa cum i-a scris compozitorul, pe când regizorii intervin în dramaturgia operei. Cei care respectă muzica reuşesc, cei care nu o respectă, eşuează. Trebuie să respecţi timing-ul operei. În marile teatre din lume, în timpul reprezentaţiei, cântăreţii nici nu se mai uită la dirijor. Există monitoare, scena şi fosa sunt sonorizate. Şi la Bucureşti, fosa orchestrei a fost sonorizată, dar artrebui sonorizată şi scena, i-ar ajuta pe cântăreţi. La Opera din Paris, la Scala din Milano, există asemenea sisteme performante.

Care e diferenţa dintre un regizor de teatru şi unul de operă?
Un spectacol de operă are o amploare mult mai mare decât unul de teatru. La operă sunt mulţi interpreţi, sunt coriştii, dansatorii, ansamblul e foarte puternic. Opera este un spectacol total, în care viziunea de ansamblu e foarte importantă. Ea trebuie să se calchieze pe muzică. Shakespeare nu are indicaţii de regie. De aceea şi este genial. Compozitorul, însă, în timp ce compune muzica, se gândeşte deja la o regie. O stare poate fi redată, de exemplu, prin “concertato”, care poate dura şi 7-8 minute. N-ai ce face. Nu-l poţi tăia, îl laşi aşa. La teatru, poţi să tai din text. Dar cu o operă nu poţi face asta, ar însemna să tai din muzică, adică să strici echilibrul construit de compozitor.

Ce proiecte aveţi în agendă?
Peste o lună trebuie să fiu gata cu proiectul unei noi montări cu “Cyrano de Bergerac” de Franco Alfano. Rolul titular va fi interpretat de Placido Domingo, care vrea să-şi ia adio de la public cu acest spectacol. Mai am un proiect de film-operă în care rolurile principale vor fi interpretate de Angela Gheorghiu şi Roberto Alagna.

Opera Naţională,
17, 28 mai, ora 18:30

INFO:
OPERA NAŢIONALĂ BUCUREŞTI
Bd. Mihail Kogalniceanu 70-72, sect. 5
Bucureşti
021.314.69.80


muzicaclasica@timeoutbucuresti.