Femeia din vis

La premieră, noua montare a baletului “Lacul lebedelor”, în regia şi coregrafia lui Gheorghe Iancu, a fost ovaţionată de public.

Spectacolul este incitant datorită elementelor de noutate pe care le pro-pune prin libret şi, evident, prin soluţiile coregrafice originale. Gheorghe Iancu a realizat o montare modernă, păstrând, însă, ceea ce este nemuritor din versiunea clasică. Chiar dacă a renunţat la ideea de basm, ancorând acţiunea în Rusia ţaristă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul seco-lului XX, fantasticul nu a dispărut. Dimpotrivă, prin evadarea eroului din lumea reală - ternă şi cenuşie - în oniric, fantasticul este amplificat.

Actul I se petrece în plan real. La curtea ţarului Rusiei, prinţul moştenitor a ajuns la vârsta la care trebuie să-şi aleagă soţia. Este înconjurat de prieteni şi curteni, peste toţi domnind cu autoritate Regina - mamă. Acest personaj nu mai este, ca în varianta clasică, un rol aproape de figuraţie, ci capătă amploare, fiind o partitură foarte ofertantă atât coregrafic, cât şi dramatic. Regina-mamă este un arhetip al feminităţii, obsesie inconştientă a eroului, prinţul Siegfried. Aflat încă la vârsta minunată a adolescenţei, el adoarme în timp ce citeşte basmul "Lacul lebedelor" astfel încât următoarele trei acte reprezintă visul lui. Este un vis iniţia-tic, în care personajele din viaţa reală se suprapun cu cele fantastice din basm sau se dedublează, căpătând noi identităţi. Este cazul lui Deirfgeis ("Siegfried" citit invers), un alter ego al prinţului Siegfried, în care se amestecă personalitatea geniului răului Rotbart, din basmul "Lacul lebedelor", cu cea ascunsă în cele mai adânci tenebre ale subconştientului tânărului Siegfried. Partea bună, solară a personalităţii sale se va lupta tot visul cu Deirfgeis , ce întruchipează aspectul întunecat, malefic al fiinţei sale.

Principala piedică în calea fericirii suntem chiar noi înşine, şi nu ceilalţi, vrea să ne spună Gheorghe Iancu. În acest vis, tânărul Siegfried descoperă ce înseamnă iubirea, binele, răul, sacrificiul , greşeala, păcatul... Pentru ca, în cele din urmă, trezindu-se, să se afle din nou faţă în faţă cu Regina -mamă, cu femeia din vis adică, dar şi cu autoritatea şi cu realitatea implacabilă, de care nu poate fugi nici măcar în vis. Femeia visurilor, după care aleargă orice bărbat, este mama, ne demonstrează Gheorghe Iancu. Indiferent ce chip are (lebădă albă, lebădă neagră sau bufniţă roşie), până la urmă, eternul feminin îşi găseşte în fiinţa mamei întruchiparea ideală. Scenariul pe care ni-l propune Gheorghe Iancu este foarte coerent, perfect plauzibil şi foarte bine susţinut coregrafic şi scenografic. Decorurile şi costumele sunt semnate de Luisa Spinatelli, unul din cei mai importanţi scenografi în momentul de faţă.

Decorul constă într-o pânză pe fundal, pictată manual, ce redă imaginea unui lac îngheţat, perspectiva unei păduri iarna sau arhitectura unei săli de bal. Pe laterale sunt oglinzi ce reflectă lumina, sugerând ideea de lumi paralele, care se oglindesc una în alta: cea reală şi cea din vis. În primul act, costumele sunt în cheie realistă, dând senzaţia de fluiditate, de curgere inexorabilă a timpului căci, dintr-un tânăr adolescent fascinat încă de basme, Siegfried va deveni un adult care va trebui să-şi asume responsabilităţi mari. În actul al treilea, costumele sugerează o lume suprarealistă, plină de culoare, populată de fiinţe fantastice: păsări care dansează. E o lume inspirată de viziunile pictorului suprarealist Max Ernst. În vis, invitaţii la bal sunt toţi păsări. Beno, prietenul lui Siegfried, este un papagal, iar Regina-mamă, o bufniţă roşie. Păunii dansează flamenco, iar rândunelele o mazurcă.

La crearea atmosferei un rol esenţial îl au luminile, concepţia lor aparţinând celebrului Sergio Rossi. În actul I, atmosfera e de un puternic realism, de sorginte cehoviană, pentru ca ulterior lumina să sugereze o lume ireală, onirică, fantastică. Vedeta spectacolului este corpul de balet, aflat într-o formă de zile mari. N-am văzut niciodată băieţii atât de bine sincronizaţi ca în dansul din finalul actului I. Evoluţiile solistice sunt de mare clasă. În rolul lui Beno, Vlad Toader străluceşte prin virtuozitate şi incandescenţa bucuriei de a dansa.

Dacă actul II şi IV sunt în cel mai autentic stil clasic, adevărate mostre de "balet alb", în actul I şi III, se simte influenţa neoclasică. Duetul dintre Deirfgeis şi Regina-mamă (Alin Gheorghiu şi Adela Crăciun)este scena de cea mai mare intensitate dramatică, de o rară frumuseţe plastică, fiind şi cea mai aplaudată. În rolul lui Deirfgeis, Alin Gheorghiu - aflat într-un moment de culme al carierei sale - realizează o creaţie spectaculoasă, de mare forţă interioară şi de un puternic impact emoţional, dovedind că stăpâneşte perfect mijloacele tehnice şi artistice ale dansului clasic. La premieră, pentru rolurile principale au fost invitaţi Michele Wiles , o stea a baletului american, posesoare a unei tehnici de mare virtuozitate, şi Artem Shpilevskiy, prim-solist al Teatrului Balşoi, un excelent partener.

Aşteptăm cu nerăbdare evoluţiile, în spectacolele următoare, ale foarte tinerilor Cristina Dijmaru, Gigel Ungureanu, Valentin Stoica, Robert Enache.


INFO:
OPERA NAŢIONALĂ BUCUREŞTI
Bd. Mihail Kogalniceanu 70-72, sect. 5
Bucureşti
021.314.69.80

FESTIVALUL INTERNAŢIONAL "GEORGE ENESCU"
15.09.2009, ORELE 19.00