Cultura gay, subcultură sau mainstream?

Există în societatea actuală o zonă cultural artistică, unde, în mod paradoxal, comunitatea gay se întâlneşte, aproape simbolic, cu cele mai frumoase apariţii feminine.

Gay-i sunt obsedaţi de frumuseţea şi graţia excepţională a manechinelor, fotomodelelor, divelor muzicii sau ale cinematografului şi asta aproape indiferent de subcategoria căreia îi aparţin ei: bears (grăsuţii nu tocmai tineri), cei în costume scumpe care merg la birou, cei săraci sau modeşti, cei hype: hair stylişti, designeri de haine, artişti sau travestiţii (tele). E o fascinaţie străveche izvorâtă din admiraţia instinctivă pe care comunitatea gay o are pentru strălucire, pentru vizibilitate, generată de enorma dorinţă de a seduce. Nu vom intra în demne şi academice speculaţii socio-psihologice legate de acest subiect, ci vom încerca să vedem cum această stare de fapt s-a reflectat în viaţa artistică contemporană, în ceea ce se cheamă “cultura balului” din zona LGBT şi nu numai.
În anul 1990, Madonna, una dintre icoanele cele mai celebre şi influente ale comunităţii gay, a lansat un hit cu numele Vogue şi a adus cu această ocazie în atenţia publicului dansul adiacent: vogueing. Se cuvine să precizăm şi asta, pentru că puţină lume ştie că, de fapt, dansul provine din subcultura gay şi a intrat, datorită artistei, în circuitul mainstream-ului de club şi în topurile muzicale.
Acest dans îşi are originea în anii 1930 şi se dezvoltă în comunitatea gay afro-americană şi latino, din cartierul popular Harlem din New York. El se caracterizează prin mişcări angulare, lineare, rigide şi gesturi complexe ale picioarelor şi corpului şi în special ale mâinilor, prin poziţii stilizate la maximum şi mai ales prin imitarea gesturilor extrem feminine ale divelor hollywoodiene şi ale manechinelor ce apar în paginile revistei Vogue, revistă de fashion style foarte îndrăgită atunci şi acum. De altfel, după cum se deduce cu uşurinţă, numele dansului este derivat din numele revistei. Vogueingul apare în câteva cluburi newyorkeze ţinute de drag queens (bărbat care se deghizează, îmbracă şi fardează(drags) exagerat în femeie cu scopul de a performa un spectacol; a nu se confunda cu travestiţii sau transsexualii) şi numite sugestiv săli de bal şi evoluează din simpla performanţă de a merge ca un manechin cu pozele specifice, în dansul complex pe care îl cunoaştem astăzi. În istoria acestei coregrafii există mai multe stiluri şi doua perioade distincte: vogueingul de dinainte de 1990 sau şcoala Veche şi cel de după numit şi Noul Stil. Dacă prima perioadă era caracterizată printr-o mai mare graţie şi referiri evidente la divele holywoodiene şi la feminitatea lor epatantă, noul stil se defineşte prin gesturi mai rigide la care se adaugă elemente de pantomimă, iar pe alocuri asemănarea cu break dance-ul (dans macho, totuşi) e frapantă. Acest lucru se observă în paralela pe care automat o faci între filmele documentare “The Freshest Kids” (documentar din 2002 care retraşează istoria competiţiilor de bboying, dans devenit apoi break dance; începuturile acestui dans şi stil de viaţă se petrec în cartierul Bronx din New York în comunitatea afro-americană şi latino în jumătatea a doua a deceniului 7 al secolului trecut) regizat de Israel, dedicat istoriei break dance-ului şi “Paris is Burning” (documentar realizat în 1991, adică la un an după apariţia videoclipului Madonnei, Vogue (1990), şi în care este vorba despre competiţiile de cat walking şi vogueing din “Sălile de bal”) în care sunt descrise cu umor competiţiile vogueing din “Sălile de Bal” gay, regizat de Jennie Livingston.
Există mai multe şcoli de vogueing cu stiluri şi denumiri proprii, care s-au dezvoltat în jurul cluburilor dotate cu săli de bal necesare competiţiilor de dans şi de cat walking. Ele se mai numesc şi case, aluzie la casele celebre de modă de la care de altfel şi-au şi împrumutat numele stilurilor de vogueing : Casa La Perla (celebră casă ce produce lenjerie feminină de lux), Casa Manolo Blahnik (mitic creator de pantofi newyorkez), Casa Revlon, Casa Milan etc. Aceste case sunt conduse de o “mama” gay, travestită sau drag queen în cele mai multe dintre cazuri şi uneori, rar, de un tată al casei. Aceste case joacă deseori şi un rol protector pentru unii dintre membrii ei, în special pentru tineri orfani şi pentru cei pe care familia biologică îi respinge din cauza orientării lor sexuale. Între aceste case, la care se adaugă şi performeri de vogueing independenţi au loc competiţii acerbe şi amuzante pentru dans, cat walking costume şi peruci, iar premiile în bani nu sunt deloc neglijabile. Aş merge mai departe şi m-aş hazarda să compar, aceste competiţii cu foarte cunoscutele bboying, bătai simbolice între dansatorii străzii.
Vogueingul s-a răspândit cu viteză pe tot teritoriul nord-american şi este prin excelenţă o (sub)cultură urbană, întotdeauna ataşată de marile oraşe. Deşi în Europa nu se practică la scară întinsă ca în Statele Unite şi nu există case şi competiţii de vogueing renumite ca pe continentul nord-american, totuşi, celebritatea dansului e prezentă, în primul rând datorită hitului “Vogue” al Madonnei şi prin intermediul mediei, totuşi, nu de puţine ori, în cluburile gay europene asistăm la astfel de întreceri. Muzica folosită cu predilecţie de către dansatorii de vogueing a fost disco în anii 1970, iar de prin ‘80 încoace diverse forme de house şi electro dansant.