Seducţia răului

Regizorul Claude Chabrol aduce o nouă poveste, despre amor şi violenţă, “Fata tăiată în două”, premieră ce prilejuieşte un portret semnat de Magda Mihăilescu

“Lasă-mă să râd” se numeşte cartea sa de memorii: “Nu mă iau niciodată în serios, dar îmi fac meseria cu seriozitate”. Altfel, nu ar fi regizorul cu cea mai consistentă filmografie din grupul longevivilor de la Cahiers du Cinéma, Godard, Rivette, Rohmer. Are cele mai multe titluri şi, curios, despre el s-a scris cel mai puţin. Opera lui Chabrol nu ispiteşte nu atât pentru că ar fi inegală, dar sentimentul că autorul însuşi şi-a pus beţe-n roate, încurcat între propriile sale opţiuni şi ezitări, între un cinematograf provocator şi comoditatea unuia academic descurajează. A făcut filmele pe care şi le-a dorit şi altele pentru care nu a avut chef (“Violette Noziere”, “Madame Bovary”) sau chemare (“Jours tranquilles à Clichy”/ “Zile liniştite la Clichy”), asumându-şi totul, succese sau eşecuri.

Pentru că acest copil al cinefiliei care a schimbat faţa filmului francez la cumpăna celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut (a văzut “Regula jocului” de optzeci de ori, întrecându-l pe Truffaut!), nu a vorbit foarte mult despre el însuşi, unii sunt gata să treacă uşor peste apartenenţa sa la Noul Val şi solidaritatea cu corifeii acestuia. Ce-i drept, nici Chabrol nu s-a grăbit să risipească o anumită neînţelegere. Din fericire, dicţionarele consemnează debutul său din 1958, “Le Beau Serge” (Frumosul Serge), drept primul produs oficial Nouvelle Vague, urmat imediat de “Cele 400 de lovituri”, ce avea să însemne consacrarea mişcării. Realizat cu un buget mic, turnat în provincie, la ţară, cu actori tineri ce aveau să devină emblema noului cinematograf (Jean-Claude Brialy, Gérard Blain, Bernadette Laffont) “Frumosul Serge” conţinea în embrion câteva dintre viitoarele teme ale autorului: teama, suferinţa, sacrificiul.

Următorul film, “Les Cousins” (Verii), este şi un exerciţiu de stil, cu mişcări de aparat şi ecleraje sugestive în care se putea recunoaşte un artist stăpân pe instrumentele sale. Cu vremea, va opta pentru sobrietatea realismului psihologic, pe măsură ce universul său se va defini ca unul al fatalei ambiguităţi a naturii umane. De aici – seducţia răului, perversitatea, complicitatea crimei, posibile într-o lume a minciunii şi mediocrităţii cotidiene. Autorul însuşi pare fascinat de “răii” săi, poate exemplul cel mai evident nefiind apropierea de un asasin celebru, Landru, ci captarea într-unele dintre cele mai bune filme ale sale de la sfârşitul anilor ’60, “Le Boucher” (Măcelarul) sau “La Femme infidèle” (Soţia necredincioasă), a misterului crimei.

Deşi nicio clipă nu l-am văzut pe măcelarul comunal Popaul (om hăituit de amintirea ororilor războiului) înjunghiind un animal, în momentul în care se anunţă descoperirea unui sadic omor, ne gândim la el, aşa cum face şi învăţătoarea de care bărbatul este îndrăgostit. Bântuită de spaimă, deşi personajului nu-i este indiferentă tandreţea infantilă, femeia tremură pentru viaţa ei, dar şi la gândul nemărturisit al transgresării unor bariere sociale. Ipocrizia cotidiană, nerecunoaşterea pulsiunilor sexuale “inadecvate” induc o linişte aparentă comunităţii care nu tresare decât la apariţia unor semne ale violenţei, cum ar fi picăturile de sânge ce se scurg peste tartina unui copil, în pădure. Se va socoti sau nu culpabil cineva, atunci când măcelarul se va sacrifica, îşi va înfige un cuţit în trup chiar în faţa învăţătoarei? Este întrebarea adresată şi spectatorului.

Cu doar un an înainte, în 1968, eram invitaţi discret dacă nu să judecăm, măcar să asistăm la triumful imoral al cuplului conjugal. Abia după ce soţul îi va omorî amantul, nevasta necredincioasă va stabili raporturi de complicitate cu el, într-o cârdăşie sentimentală pe care viaţa lor la lumina zilei nu o izbutise. Cea mai langurosă privire amoroasă se va îndrepta către el atunci când va fi arestat. Chabrol va traversa aproape două decenii pentru a regăsi coerenţa pierdută la mijlocul anilor ’70. Îl vom redescoperi eliberat de unele constrângeri ale contingentului, de promisiunile unor false subiecte, degajat, împrospătat, dar nu mai puţin vigilent atunci când vine vorba de manipularea spectatorului.

Am putea spune că s-a redeşteptat hitchcockianismul autorului (să nu uităm că Chabrol a scris, împreună cu Eric Rohmer, prima carte despre Hitchcock). “La Cérémonie” (Ceremonia, 1995), “Merci pour le chocolat” (2000) întreţin cu subtilitate suspensul. Râsul deşănţat al celor două fete din “Ceremonia”, o cană cu ciocolată manevrată de Isabelle Hupert ne dau fiori.
Premiera filmului “Fata tăiată în două” are loc în 25 aprilie.

film@timeoutbucuresti.ro