În ochiul furtunii

Bucureştiul e un oraş înfiorător de stresant. O spun provincialii cu ochii mari (nu de admiraţie, ci de groază), care nu mai reuşesc să respire în vârtejul de oameni şi maşini şi care nu-şi mai revin din comparaţia cu bucolicele locuri natale (o colegă de facultate a supravieţuit patru ani în acest Babilon mioritic doar agăţându-se de gândul că imediat după absolvire va fugi înapoi la Suceava – până la urmă a fugit la Luxembourg – mai calm şi decât Suceava, după părerea ei).

O spun expaţii, care nu-şi mai revin din comparaţia cu locurile de baştină unde totul e mai calm, mai civilizat, mai nepoluat, mai verde, mai liniştit, mai parolist, mai logic, mai imaginativ, mai creativ, mai aşa şi mai pe dincolo. Şi poate expaţii pot fi ignoraţi, pentru că, la urma urmei, ce ştiu ei despre cât de minunat e Bucureştiul? O ciorbă la Ota şi o masă la Shorley nu fac dintr-un expat un bucureştean get-beget, indiferent câţi se încăpăţânează să creadă asta.

Dar, ce-i mai rău, o spun şi bucureştenii, cei care îşi numără "bucureştenismul" în multe generaţii şi care se uită cu groază în fiecare zi cum se mai taie un pâlc de copaci, cum le mai pică un ţurţure în cap, cum mai cad şoferii cu maşina în câte o groapă, cum se mai demolează câte un monument arhitectural şi cum se mai încing bătălii pe cărucioare sau cozonaci în hipermarketuri. Sau, şi mai trist, cum aerul parfumat din Cişmigiu vibrează seara de trilurile privighetorilor şi de înjurăturile birjăreşti ale tinerilor îndrăgostiţi care, spre deosebire de omologii lor de pe vremea lui Băjenaru, nu cunosc decât această cale pentru a-şi exprima sentimentele.

Bucureştiul nu e neapărat stresant prin ce e, ci prin ceea ce nu e. Nu e un oraş verde (pentru că se pare că ne place mai mult la umbra mallurilor şi a hipermarketurilor decât a parcurilor), nu e un oraş cu oameni binevoitori sau zâmbitori sau răbdători (cine are tupeul să nu plece de la stop exact în clipa în care se face verde ştie despre ce e vorba), nu e un oraş cu spaţii pentru biciclete, pentru jogging sau pentru masochiştii cu role. Nu mai e nici măcar un oraş frumos...

Dar asta nu înseamnă că nu e un oraş vibrant sau că nu oferă prilejuri de relaxare în toată nebunia stresului. La urma urmei, în ochiul furtunii situaţia e destul de calmă. Aşa că, dacă vrem să ne destindem, tot ce avem de făcut este să nu ne uităm la tornada din jur şi să stăm calmi în ochiul furtunii. Secretul constă în perimetrul pe care ţi-l alegi, locurile de refugiu şi modul în care reuşeşti să te menţii în zona de calm.

Şi, slava Domnului, mâncare bună există şi în restaurantele din Bucureşti, comuniune cu natura se poate face în parc (deşi mai greu la câte persoane se înghesuie pe metrul pătrat de verdeaţă) sau la echitaţie, cluburi cool sunt cu duiumul, shoppingul nu e nemaipomenit, dar nici absolut tragic, Cărtureştiul să trăiască pentru ceai, terasă, muzică... a, şi cărţi, iar spa-urile au evoluat de la saloane Igiena cu nume pompoase la versiuni mai apropiate de original.

Familia mea s-a "îmbucureştenit" de mai bine de 100 de ani şi, deşi nu încetează să regrete ce era Bucureştiul odinioară, îl iubesc şi aşa cum e acum, stresant şi aglomerat şi înghesuit şi murdar. Oricât ne-am dori să ne agăţăm de Micul Paris, e clar că trenul acesta a plecat demult din gară. Aşa că poate ar trebui să ne concentrăm să fim Bucureşti.