Oraşul fără ziduri

Răsfoind primele 50 de pagini ale “Cronicii Bucureştilor” a lui Gheor­ghe Parusi, în care sunt citate fragmente de cronici care acoperă primii o sută de ani de existenţă a oraşului nostru, perioada 1512 - 1670, te întrebi cum oare a supra­vieţuit un oraş aflat în câmp des­chis, fără ziduri, aflat sub continuu asediu turcesc.

Iată un citat din frag­mentul cu care se deschide car­tea: “Paşa a venit cu oaste; Vlad Vodă încă s-au gătit de război, şi ­s-au bătut la Văcăreşti, den jos de Bucureşti şi, bătându-l, l-au şi prins viu, şi i-au tăiat capul, supt un păr din Bucureşti.” La porţile inexis­tente, de altfel, ale Bucu­reştiului, se purta aproape continuu câte o bătălie, dacă nu între domnul valah şi turci, atunci între domn şi rivalii săi. “Zidurile acestui oraş”, spune Lescalopier, un călător de la 1574, “sunt din trunchiuri mari de copac, înfipte în pământ, unul lângă altul, şi legate între ele prin grinzi de-a curmezişul, prinse de acele trun­chiuri cu nişte pene lungi şi groase de lemn”.

Un cronicar de la 1632, povestind despre o bătălie de la marginea oraşului, “între Dudeşti şi între mănăstirea Mărcuţii”, ne spune că “bucureştenii cu copiii să suia pă garduri, de să uita cum se bate războiul”. Cum oare a rezistat şi s-a dez­voltat un oraş nefortificat, aflat în plină câmpie, chiar la marginea de nord a Imperiului Otoman, expus fiind astfel cotropirilor de tot felul? Pentru a se apăra de Sinan Paşa, bucureştenii construiesc un şir de bastioane, nouă la număr, la o dis­tanţă “de o săgeată”, în care se pot aşeza 15 tunuri, apoi un şanţ “adânc de trei stânjeni şi poate tot atât de lat”. Aceasta este singura relatare din care se desprinde imaginea unui efort de a construi un sistem de apărare a oraşului mai substanţial. Se pare însă că sistemul era totuşi prea şubred în raport cu forţele des­făşurate de Sinan Paşa.

Acesta cucereşte oraşul, transformă mă­năs­­tirea Radu Vodă în pulbe­rărie, pe care o aruncă mai apoi în aer în 1595, lăsând “neturcite” celelalte biserici. Pentru un călător anonim de la 1636, Bucureştiul are o “aşezare foarte frumoasă şi veselă pe o câmpie neîntreruptă, pe care am străbătut-o încă de la ieşirea din Moldova”. O câmpie neîntrerup­tă… Nimic care să oprească frecventele năvă­liri tătare. Într-o discuţie cu arhitectul Şerban Stur­dza, acesta îmi spunea că istoricii se miră cum a devenit un oraş de câm­pie capitala unei ţări? Un alt călător prin aceste părţi, la 1640, vizitează Bucureştii, “un oraş fără ziduri înconjurătoare, aşezat într-o câm­pie prin care trece un râu mare, nu­mit Dâmboviţa.

Este un ţinut foarte bogat în grâne şi îmbelşugat de vite de tot felul, în vin şi o mulţime de fructe. Au peşte din belşug, fiind la vreo 30 de mile de Dunăre şi încă mai aproape de unele lacuri”. La mai mult de 150 de ani de exis­tenţă documentată, “oraşul fără întărituri” al Bucureştilor, călcat pe­riodic de turci şi tătari, este o cetate prosperă, cu multe biserici şi mă­năs­­­tiri, locuită de oameni cu frica lui Dumnezeu, dar care ştiu să se bucure de viaţă. “Toate dru­mu­rile şi pieţele oraşului erau pline de măr­furi scumpe pe care le expu­se­seră spre vânzare negustori italieni, greci, români, turci, sârbi”, spune Paul de Strassburg, consilier al regelui Gustaf al II-lea al Suediei şi sol al sultanului Murad al IV-lea, când ajunge la curtea lui Leon Vodă Tomşa, la 1632.

Invitat să ia prân­zul cu domnul, Strassbourg vor­beş­te despre bucatele “care nu se ridicau ceasuri în şir şi se tot puneau felurile unele peste altele, încât s-a înălţat, cu încetul, o grămadă ca o movilă”. Trebuie să fie, îmi spun, un soi de alchimie la mijloc, o formulă magi­că a locului şi a oamenilor care au hotărât să se aşeze aici, pentru că altfel, toate datele ştiinţifice (geogra­fice, istorice, urbanistice, sociolo­gice) nu reuşesc să explice cum un târg de câmpie fără ziduri de apă­rare, aflat pe malul unei ape cur­gă­toare fără prea mare impor­tanţă geografică, devine în două sute de ani un oraş înfloritor şi cosmopolit.

Această obositoare vrie tematică ce ne-a năpădit în ultimii ani, de a căuta o identitate oraşului de pe malul Dâmboviţei, nu ne va aduce niciodată răspunsul. În parte pen­tru că ea scapă abordărilor heiru­pist-superficiale. Bucureştii împlinesc luna aceasta 550 de ani, aşa că (pentru cei care susţin că nu are o identitate) nu prea ştiu cum poate supravieţui un oraş mai bine de şase secole, dacă nu are o identi­tate bine conturată. Dacă ea scapă spiritelor noastre formatate de diver­se ideologii de secol 21, asta nu e vina oraşului. Este infirmitatea noastră. Aşa că nu-mi rămâne decât să spun: “La mulţi ani, Bucureşti! Îţi urez ca locuitorii tăi să ajungă să fie mândri de oraşul şi cetăţenii înaintaşi care i-au dăruit câte ceva din sufletul lor”!