Interviu Madeleine Thien

Pe prima copertă a bestseller-ului internaţional “Certitudine”, apărut la editura Humanitas Fiction anul trecut, editorul român a reprodus un citat care face cât toate recomandările: “Cel mai popular roman canadian de la Pacientul englez încoace”.

Duminică, 6 iunie a.c., scriitoarea canadiană Madeleine Thien, autoarea romanului amintit, a fost recompensată cu Premiul Festivalului International "Zile şi nopţi de literatură" - Premiul pentru un tânăr scriitor - ce s-a desfăşurat la începutul lunii iunie la Neptun. Premiul a fost în valoare de 5.000 de euro. La acest eveniment, ajuns la a noua ediţie, au participat peste 70 de scriitori, traducători, editori, critici şi redactori de presă literară din 20 de ţări.

Madeleine Thien s-a născut în 1974 la Vancouver, părinţii ei fiind imigranţi de origine malaezo-chineză. A studiat dansul la Simon Frazer University şi a făcut un masterat în creative writing la University of British Columbia. Începe să scrie din adolescenţă şi debutează în 2001 cu volumul de povestiri "Simple recipes" ("Simple reţete"), care se numără printre cărţile finaliste la Commonwealth Writers'Prize for Best First Book. Primeşte în Canada patru premii literare importante: Canadian Authors' Association Award, City of Vancouver Book Award, VanCity Book Prize şi Ethel Wilson Fiction Prize. În 2002, publică volumul de povestiri pentru copii "The Chinese Violin". Câştigă notorietatea internaţională cu romanul "Certitudine" (2006), finalist la Premiul Kiriyama şi laureat al First Novel Award acordat de Amazon.ca. În prezent, Madeleine Thien lucrează la un nou roman, "Dogs at the Perimeter".
Prezentă în România cu ocazia decernării premiului Ovidius de la Neptun, dar şi pentru lansarea romanului "Certitudine" în cadrul "Bookfest" 2010, Madeleine Thien ne-a răspuns la câteva întrebări.

Văzându-vă atât de fragilă (Madeleine are aspectul unui porţelan oriental şi se mişcă cu o graţie pe de-o parte naturală, pe de alta dobândită, probabil, din vremea când a studiat dansul) şi atât de premiată, mi-am amintit de o pagină stranie dintr-un album de heraldică pe care l-am descoperit în biblioteca părinţilor mei. Acolo era reprezentat mareşalul Jukov, eroul de la Stalingrad, cu pieptul literalmente înţesat de medalii, care păreau atât de grele, încât stăteau să smulgă pagina din carte. Cât de obositoare este povara atâtor premii pentru dumneavoastră?
Ei, nici măcar nu sunt atât de multe. Apoi, nici nu le simt ca pe nişte lauri, ca pe nişte recompense, ci mai degrabă ca pe nişte cadouri. Sunt efectul unor gesturi de generozitate. Sigur, ele au venit pentru ceva ce ai făcut, dar, mai mult decât atât, sunt menite să te împingă mai departe, să te încurajeze să scrii în continuare, mai bine dacă se poate, să te dezvolţi. ştiţi, Premiul de la Neptun este primul premiu internaţional pe care îl capăt, celelalte au venit doar din Canada. Sigur, şi acelea sunt importante, dar acesta înseamnă o etapă nouă, care m-a încărcat cu o sumedenie de sentimente necunoscute, dar foarte plăcute. Nu, una peste alta, premiile nu sunt o povară.

Când scrieţi, vă gândiţi la succesul de public sau mai degrabă la aprecierea criticilor? Ce este mai important?
Cred că nu mă gândesc la niciun fel de succes. E o întrebare dificilă… Când scriu, sunt doar eu şi cartea. Nu mă gândesc la receptare. Dar, dacă e să compar reacţiile publicului şi ale criticilor, îmi dau seama că doar trecând examenul criticii, poţi ajunge la public. Pentru că dacă nu ai o reacţie critică pozitivă, e greu de crezut că poţi avea acces la public. Pe de altă parte, atunci când scriu, vreau să iasă ceva care să mă satisfacă în primul rând pe mine. Poate că receptorii vor detesta scrisul meu, dar eu simt nevoia să scriu în continuare.

Desigur, dar sunteţi o scriitoare profesionistă. Şi trăiţi din scris…
Da, aşa e, în ultima vreme trăiesc din scris…


Prin urmare, chiar refuzaţi să faceţi concesii gustului public, să vă pliaţi poftelor lui?
Nu, am mai spus-o. Chiar dacă publicului nu îi va plăcea ce şi cum scriu, eu voi continua să o fac.

La un moment dat, puneţi în gura unuia dintre personajele dumneavoastră o cugetare a lui René Descartes, care spunea că există o foarte mică porţiune a creierului prin care mintea trece în trup.
E vorba despre, credea filosoful, glanda pineală. Să ne imaginăm că sunteţi creierul şi că publicul e corpul; am putea, în această situaţie, să ne închipuim că literatura este glandula pinealis prin care gândurile vă trec spre ceilalţi?
Da, e o metaforă frumoasă. Dacă stau mai bine să mă gândesc, şi sunt aici în acord cu concluziile neuro-ştiinţelor, mintea şi sufletul nu pot fi despărţite de trup. Tot aşa, scrisul şi cititul sunt inseparabile.

Până la urmă, ce reprezintă literatura pentru dumneavoastră? O căutare a unor certitudini? O căutare a timpului pierdut?
Cred că, pentru mine, este un mod de o conferi un sens lumii, de a o înţelege, ştiind, mereu, că deşi ai încercat o dată, vei avea nevoie de încă o carte, şi apoi de încă una. Această înţelegere se cere structurată dinamic, în timp, e nevoie de un efort susţinut şi de încercări repetate.

Un exerciţiu de imaginaţie. Cum credeţi că ar fi arătat viaţa, dar şi literatura lui Madeleine Thien, dacă familia dumneavoastră ar fi rămas în Asia?
În primul rând trebuie să spun că, mică fiind, am suferit de o boală foarte severă. Graţie posibilităţilor medicale din Canada, am supravieţuit.
Nu ştiu dacă aş fi făcut-o rămânând în Malaiezia. Acum, lucrurile stau altfel, dar atunci, în 1974, nu aş fi avut şanse. Revenind la literatură… Scrisul meu este profund legat de procesul de emigraţie. Genul de lucruri pe care le-aş fi scris rămând scriitoare în Malaiezia ar fi fost foarte, foarte diferit. E o experienţă copleşitoare să treci graniţe, să depăşeşti frontiere de civilizaţie şi de mentalitate. Dacă aş fi stat pe loc, temele mele de interes literar ar fi avut altă orientare.