Recenzie - "Alteţa Sa cititoare", Alan Bennett

În termeni medicali, cartea lui Bennett este o pastilă de Prozac ambalată în pagini de proză (este liniştitoare şi amuzantă, conferă încredere şi dă o şansă optimismului din noi); în termeni de valoare literară e “o capodoperă în miniatură”, cum bine spunea Susan Hill, citată pe manşeta supracopertei la ediţia românească a lucrării.

Dacă latura de miniatură este evidentă (cartea are circa 150 de pagini, format de buzunar), să încercăm să o desluşim pe aceea de capodoperă.
Scrisă cu condeiul fără vârstă al marilor umorişti englezi - de la Jerome K. Jerome la Wodehouse sau Evelyn Waugh -, cu acelaşi ton mucalit, clădit pe ironie subtilă, cu fraze sobre până la pedanterie, dar care ascund un miez de un haz detonant, cartea lui Alan Bennett ne oferă povestea unei convertiri neobişnuite.

Protagonista este Majestatea Sa, Regina Marii Britanii, The Queen (incredibil de asemănătoare cu aceea întruchipată de Helen Mirren în filmul cu acelaşi titlu). O persoană care, sub aparenţa morgăi şi a crispărilor dictate de etichetă, este, fundamental, mai umană decât marea majoritate a supuşilor ei.

Lucru care nu se vede de la bun început, ci pe măsură ce cartea înaintează şi Majestatea Sa începe să se metamorfozeze sub influenţa... lecturii, cunoscându-se, în primul rând, pe sine, cea adevărată. La început, cum spuneam, ea este întru totul devotată misiunii căreia i-a fost încredinţată de Dumnezeu şi de naţiune. Ascultă, cu politeţe britanică şi devoţiune creşti­nească, de toate detaliile, adeseori stupide, pe care ritualurile vieţii de Curte i le dictează şi se încadrează în scheme până într-atât încât ajunge să devină, exclusiv, interpreta unui rol social, uitând să-şi trăiască propria viaţă.

Într-o clipă de neatenţie a lacheilor puşi să o supravegheze, Regina ia urma câinilor ei ("snobi şi obraznici") şi a tămbălăului făcut de aceştia şi iese, în mod cu totul neobişnuit, din Palatul Buckingham. Deodată, se trezeşte în faţa unui autobuz-bibliotecă, o dubă culturală venită din City of Westminster să răspândească luminile lecturii. Suverana urcă treptele mici ale bibliobuzului ca să-şi ceară scuze domnului Hutchings, bibliotecarul, pentru zarva iscată de câini şi... viaţa i se schimbă radical. Mânată de politeţe, ajunge să facă o conversaţie de complezenţă şi, apoi, să ceară o carte, ca să confere un sens mai puţin convenţional descinderii ei printre rafturi. O carte anostă, semnată de Ivy Compton-Burnett, dar care produce declicul în ordinea destinului regal.

A doua alegere, după o săptămână, este mai bună - "The Pursuit of Love", de Nancy Mitford. Încet-încet, lectura nu mai reprezintă, ca pe vremuri, o datorie pentru Majestatea Sa, ci o reală desfătare. "Odată ce şi-a intrat în mână, nu i s-a mai părut ciudat că îşi dorea să citească, iar cărţile, de care se apropiase cu atâta precauţie, au ajuns treptat să facă parte din ea."

Şi cum, să citeşti "înseamnă să te retragi, să nu mai fii disponibil", Regina începe, sub felurite pretexte (de la răceală la indispoziţii temporare) să se retragă din teatrul îndatoririlor sale zilnice, ca să se dedice lecturilor, din ce în ce mai dese, din autori complicaţi sau doar importanţi. Iată cum o fabrică de brânzeturi ajunge să nu mai fie inaugurată sub oblăduirea Sa, sau nu ştiu ce copac să fie plantat fără ca Ea să fie dedicată trup şi suflet acelei înalte acţiuni simbolice. Asta pentru că Regina este cu mintea la ultima carte citită şi cu sufletul la cea de care urmează să se apuce.

Tot aşa, discuţiile cu supuşii ajung să iasă din cadrele obişnuite, stricte şi ritualizate. Cei veniţi, în timpul întâlnirilor publice, să se bucure de prezenţa ei şi să să-şi croiască o amintire veşnică din dialogul cu ea, rămân perplecşi în faţa tentativelor de conversaţie ale Reginei care încep acum, invariabil, cu "Ce aţi mai citit în ultima vreme?" O întrebare stânjenitoare, fără doar şi poate, pentru că marea majoritate a supuşilor britanici nu mai citeşte.

Iar cei mai ofensaţi şi stingheriţi de noua pasiune regală sunt, desigur, oficialii Palatului, membrii Parlamentului şi ai Guvernului, care încep să se dea ceasul morţii ca s-o înstrăineze pe Regină de cărţi. Nu doar pentru că ei înşişi sunt străini de lectură şi nu fac faţă întrebărilor iscusite şi din ce în ce mai erudite ale Majestăţii sale, ci pentru că aceasta pare că îşi trădează cu din ce în ce mai multă nepăsare menirea oficială.

Finalul aventurii este de-a dreptul regal: pentru că nu-i mai ajunge cititul şi vrea să se apuce şi de scris, Suverana ia în considerare faptul că s-ar putea să abdice, devenind, exclusiv, Majestatea Sa cititoare.
Într-o naraţiune incitantă, în care nu este loc pentru niciun detaliu sau cuvânt inutil, Alan Bennett face un scânteietor elogiu al lecturii şi al nevoii de cărţi a contemporanilor noştri. Este un vademecum al lecturii, cu fine indicaţii şi recomandări de autori profitabili (într-o gamă care merge de la Dostoievski la Jean Genet, trecând prin Thomas Hardy şi Sylvia Plath), sau, dimpotrivă, cu excomunicări hazoase ("Erau mulţi cei care aspirau la o astfel de întâlnire a spiritelor declarând că îl citesc pe Harry Potter, însă la auzul acestui răspuns, Regina le răspundea întotdeauna sec: Mda. Păstrăm această carte pentru o zi ploioasă, spunea ea, după care trecea mai departe.").

Dar, mai ales, o pledoarie pentru exerciţiul lecturii, care poate constitui una dintre puţinele şanse de resuscitare şi revigorare a laturii umane din noi. Iată, bunăoară, ce-i trece la un moment dat prin cap Majestăţii Sale: "Farmecul cititului consta tocmai în indiferenţa acestuia: exista ceva oarecum arogant în literatură. Cărţilor nu le păsa cine le citea sau dacă erau citite ori nu. Toţi cititorii erau egali, iar ea nu făcea nicio excepţie. Literatura era un commonwealth; literele, o republică". Or, o regină care admite atât de firesc ideea de republică devine, pur şi simplu, un om.

"Alteţa Sa cititoare",
Alan Bennett
*****
Leda, 158 p, 39,90 lei