Proză de 24 k

E unul dintre băieţii de aur ai literaturii americane şi s-a bucurat de un succes uriaş cu cele două romane ale sale, “Totul este iluminat” şi “Extrem de tare şi incredibil de aproape”. Ioana Baldea a stat de vorbă cu prozatorul Jonathan Safran Foer

Aveţi vreodată senzaţia că a fi un scriitor de succes înseamnă că oamenii vor încerca întotdeauna să-şi scrie propria versiune a poveştii tale? Altfel spus, când devii un autor cunoscut, devii şi o poveste?
Cred că da, dar asta ar presupune ca oamenilor să le pese mai mult decât le pasă de fapt. Părerea mea este că literatura sau, dacă vrei, lumea celor care scriu şi a celor care citesc e una foarte, foarte mică. De multe ori ne place să o vedem mai mare decât e, sau mai importantă din punct de vedere cultural. Realitatea este că şi Salman Rushdie şi Toni
Morrison se pot plimba nestingheriţi pe străzile New Yorkului, presupusa capitală culturală a lumii, fără să fie recunoscuţi. Cred că e o greşeală să-ţi imaginezi că lumea chiar se preocupă prea mult de literatură. Acestea fiind zise, la fel de adevărat este că experienţa mea de cititor m-a învăţat că nu poţi să te bucuri pe deplin de lectura unei cărţi fără să ştii câte ceva şi despre autor. Nu degeaba se pune poza lui pe coperta a patra a cărţii!

În Totul este iluminat, v-aţi folosit identitatea ca material ficţional. Cât din Jonathan Safran Foer este în personajul dvs.?
Depinde la care Jonathan Safran Foer te referi. E o întrebare complicată. Jonathan Safran Foer, cel care a scris cartea? Sunt vreo zece ani de-atunci - o treime din viaţa mea. Jonathan Safran Foer, cel cu care vorbeşti acum la telefon? Jonathan Safran Foer, personajul pe care mi l-am imaginat eu? Jonathan Safran Foer, personajul pe care mi l-aş imagina acum, sau cel pe care ţi-l imaginezi tu, poate? Nu încerc să fac pe nebunul - dar... chiar e greu de răspuns. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare mai greu. Totul se schimbă.

Ambele dvs. romane sunt polifonice şi fiecare voce îşi spune povestea sau spune o parte a poveştii într-o manieră proprie. În filmul lui Liev Schreiber după "Totul este iluminat", unele din aceste voci au fost reduse la tăcere. Ce reacţie aţi avut?
Nu e... ce aş fi făcut eu, dar la fel de adevărat este că, probabil, eu nu aş fi făcut filmul deloc. Presupun că mă bucur că el a făcut-o. E un film interesant de văzut, pentru mine. Am regretat multe dintre schimbări, dar bineînţeles că m-am aşteptat la asta. În fond, eu am scris cartea aşa cum am scris-o pentru că acela mi s-a părut a fi unicul mod în care ea putea fi scrisă. E o relaţie complicată, alta decât cea pe care ar avea-o un spectator neimplicat.

Vă place să vă recitiţi?
Nu. Încerc să nu fac asta niciodată.

"Extrem de tare şi incredibil de aproape" e o carte eminamente vizuală. Aţi vrut ca acela care o citeşte să experimenteze, la rândul lui, povestea, să o perceapă inclusiv senzorial?
Da, exact asta a fost intenţia mea. Îmi place ideea cărţii care nu e un simplu moft intelectual. Cred în cărţile care creează... un fel de mediu, în jurul lor. Nu e doar ca şi cum te-ai uita la un tablou, ci ca şi cum ai fi într-un muzeu. Lectura ar trebui să fie ca un spaţiu pe care îl parcurgi folosindu-ţi simţurile cât mai mult cu putinţă.

Au existat reacţii puternice la ambele cărţi. Şi pozitive, şi negative. Cum vă descurcaţi cu atâta opinie? Vă in­fluenţează sau o ignoraţi, pur şi simplu?
Nu o ignor programatic! Pur şi simplu... nu o caut. Nu petrec prea mult timp pe net - poate că, pur şi simplu, nu sunt un tip foarte curios. Nu cred că mă influenţează deloc.

Am urmărit recent o înregistrare video în care vorbeaţi despre cât e de greu, ca vegetarian, să călătoreşti în Ucraina. În alte contexte, mai generale, însă, e dificil?
Nu, nu e dificil absolut deloc. Se întâmplă să mai ajungi şi în locuri în care nu prea ai opţiuni, dar... nu, aproape niciodată nu ajunge să fie mult prea dificil.

"Extrem de tânăr şi incredibil de talentat" e un titlu din Washington Post, apărut imediat după ce aţi publicat al doilea roman. Cum e să fii copilul precoce şi teribil al literaturii americane contemporane?
Nu... aşa. Sunt frustrat, foarte conştient de fiecare mişcare pe care o fac. Totul îmi vine mai greu. E o luptă continuă.