Matei Florian: „Nu vreau să scriu ca să mă aflu în treabă”

Îl cunoaşteţi din „Băiuţeii”, cel mai frumos roman al copilăriei comuniste, scris împreună cu fratele său, Filip Florian. De data aceasta, Matei Florian recidivează strălucit cu un roman cel puţin neobişnuit, intitulat „Şi Hams şi Regretel” (Polirom). Poveste de dragoste, basm suprarealist, parabolă postmodernistă – iată tot atâtea etichete incapabile să definească acest debut (individual) excepţional. Un interviu de Florina Pîrjol.

Ce ai pierdut şi ce ai câştigat de la momentul scrierii "Băiuţeilor" şi până în prezent?
Cred că am pierdut un soi de vise, de amintiri. Toată forfota aia a unor imagini din copilărie care trebuia cumva să capete o poveste. Odată ce povestea a fost scrisă, odată ce totul a devenit ficţiune, neastâmpărul m-a părăsit. Simt, uneori, că lucrurile astea nu-mi mai aparţin, că, scriindu-le, m-am îndepărtat de ele, că l-am trădat pe Matei de atunci pentru o carte. Cred că am câştigat, în schimb, mai multă linişte, mai mult echilibru, cred că am câştigat o maturitate bună. Sper să mă ţină. Lucrurile astea dispar uşor.

Nu cumva e un mit uşor... livresc ăsta cu liniştea de care ai nevoie ca să scrii? Liniştea nu e în tine?
O fi, nu zic nu. Numai că, în ceea ce mă priveşte, n-am ajuns atât de dibaci încât să-mi stăpânesc liniştea oriunde şi oricând. Mi se pare că liniştea interioară e năzuroasă şi plină de hachiţe şi că, până nu îi dai ce are nevoie, n-o să te asculte în veci. Abia când i-am dat celălalt fel de linişte, ăla cu munte, ceaţă, pădure şi aşa mai departe, a început să se îmblânzescă şi să scoată nasul afară. Pentru mine, cel puţin, toată agitaţia asta haotică dintr-un oraş mare, vâjâiala continuă, claxoanele n-o să mă poarte prea curând spre poveşti cu pitici. Nu prea îmi prieşte să văd blocuri în timp ce scriu, să sune alarme, sonerii, telefoane. Poate că sunt mai nevricos, nu ştiu.

Ştim că te-ai retras într-o cabană în munte ca să scrii acest roman. Proiectul a existat dinainte sau a luat naştere acolo, în izolare, în singurătate?
Nu e tocmai o cabană, e o casă bătrânească dintr-un sat de munte. Ştiam că mă duc acolo ca să scriu, dar n-am luat-o ca pe o obligaţie. Cel mai important lucru a fost să mă curăţ de chestiile care mă ţineau în loc. Bănuiam că, dacă reuşesc asta, scrisul o să vină de la sine. Aşa a fost. Despre pitici voiam să scriu de mult, cam de pe vremea când am terminat "Băiuţeii". Aveam tot felul de variante, nici una mulţumitoare. În casa asta mi s-a limpezit totul. Am şters tot ce începusem, am pornit de la zero.

N-am mai citit de multă vreme o carte atât de frumoasă (profesioniştii cică nu citesc cu batista în mână, motiv pentru care mă bucur să aflu din nou că fac parte din tabăra cealaltă). Cum crezi că ar fi arătat cartea dacă o scriai, totuşi, forţat de împrejurări, la Bucureşti? Ce-ar fi făcut atunci piticii de ceaţă?
Păi ar fi rămas pitiţi în ceaţă şi s-ar fi războit cu nişte oameni răi. Cam aşa arăta povestea, înainte să mă hotărăsc să plec la ţară. Nu era bine de loc: n-avea suflu, viaţă, nu mă regăseam în ea. Probabil că ar fi fost o făcătură, eventual bine scrisă. Sper să nu ajung în veci să scriu aşa ceva. Nu vreau să scriu ca să ma aflu în treabă. Chiar nu vreau.

Multă lume (dintre cei care n-au citit cartea, evident) au spus că e vorba de un fantasy (Marius Chivu a găsit, totuşi, o formulă excelentă, "fantasy clinic"), dar e mult mai mult de-atât. Citeşti tipul ăsta de literatură, te-a inspirat cineva din zona asta?
Poate că sunt mai conservator, mai păşunist, mai leneş. Nu citesc fantasy, dar mi-au plăcut întotdeauna basmele. Altfel, mă simt mult mai apropiat de Gellu Naum, de Boris Vian, de Dino Buzzati. Ei au scris, aproape mereu, cu totul altceva şi mult mai mult de-atât.

1 2