Avanpremieră: - "Noile mitologii" Jérôme Garcin (coord.)

În 1957, Roland Barthes publica Mitologii, un splendid şi acid portret al societăţii de consum. E momentul, după mai bine de cincizeci de ani, să deschidem şi noi bazarul anilor 2000. Traducere din limba franceză de Mona Ţepeneag

Sub coordonarea lui Jérôme Garcin, 57 de romancieri, filozofi, sociologi, istorici, economişti, psihanalişti (printre care Catherine Millet, Philippe Sollers, Frédéric Beigbeder, David Le Breton, Patrick Rambaud, Paul Virilio) vorbesc despre câte o „nouă mitologie”. De la iPod la companiile low-cost, de la „Fumatul ucide” la plasturele antitabagic, de la 4x4 la Smart, de la Kate Moss la trupul dezgolit al lui Emmanuelle Béart, de la Google la blog, de la Botox la 9/11, de la geanta XXL la instalatorul polonez.
Scurt, incisiv şi nonşalant. Pentru că merităm.

Jérôme Garcin, coordonatorul acestei lucrări, este un cunoscut scriitor şi om de televiziune din Franţa. Este director adjunct al hebdomadarului Le Nouvel Observateur. Printre lucrările cele mai apreciate, se numără: Pour Jean Prévost (Premiul Médicis pentru eseu, 1994), La Chute de cheval (Premiul Roger-Nimier, 1998), Théâtre intime (Premiul France Télévisions pentru eseu, 2003), Son excellence, monsieur mon ami (Premiul Duménil 2008)

Fagment:

GILLES LIPOVETSKY
Goana după autenticitate

Societatea de hiperconsum este paradoxală: în timp ce pretutindeni triumfă cultul noutăţii şi logica generalizată a modei (imagine, spectacol, seducţie mediatică, jocuri şi distracţii), contrar acestui soi de frivolitate structurală, asistăm la dezvoltarea unui întreg imaginar social al autenticităţii. Iar efectele acestui fenomen le putem observa zilnic: căutarea „rădăcinilor“ şi proliferarea muzeelor şi a ecomuzeelor (nu există orăşel care să nu şi aibă ecomuzeul lui, cum ar fi Muzeul Clătitei în Bretania). Cultul patrimoniului, cu reabilitarea anumitor cartiere, zugrăvirea faţadei clădirilor, recuperarea hangarelor; ca să nu mai vorbim de succesul talciocurilor, una dintre distracţiile preferate ale francezilor. Pe aceeaşi linie e şi moda vintage. Logica autenticităţii pătrunde în nenumărate sectoare, chiar şi în domeniul alimentar, cu faimoasele denumiri cu origine protejată care îl asigură pe consumator de autenticitatea produsului. Lista tuturor manifestărilor legate de această sete de autenticitate poate fi prelungită la nesfârşit. De asemenea, ar trebui să vorbim despre dezvoltarea turistică a călătoriilor în ţinuturi „sălbatice“ sau despre apariţia unui „limbaj autentic“ în politică, precum şi despre succesul discursurilor şi al sistemelor de referinţă identitare. Reîntoarcerea spre religie are şi ea rolul ei, însemnând o revenire la valorile „adevărate“ împotriva unei societăţi stricate, guvernate de efemer, de superficial şi de artificiu. Imemorialul contra efemerului: cele două mişcări se alimentează reciproc, progresul frivolităţii favorizând progresul autenticităţii.
Acest imaginar se datorează neliniştilor legate de modernizarea excesivă a societăţii, de escalada tehnico ştiinţifică şi de noile pericole care planează asupra planetei. Este expresia unei nostalgii după un trecut idealizat, după un timp care nu se auto­devora, dar în care oamenii ştiau să trăiască mai bine. E probabil doar o iluzie, însoţită totodată de o privire critică asupra universului insipid din ziua de azi, plin de stereotipii, în care sociabilitatea şi simţurile au fost stârpite cu desăvârşire, unde, în schimb, domneşte dictatura pieţei şi a mărcilor. Autenticitatea compensează, prin căldura pe care o degajă, această lipsă de rădăcini şi de omenire. E un imaginar care ne protejează şi ne evocă o lume ferită de dezastre.
Oare această sete de autenticitate traduce o gândire retrogradă, o revitalizare a spiritului tradiţionalist? Câtuşi de puţin: ea corespunde faptului că idealul de bunăstare, aşa cum se conturase în cursul celor „treizeci de ani glorioşi“, s a evaporat odată cu noile exigenţe de bunăstare, când maşinile, televizoarele şi sălile de baie se răspândeau la toate păturile sociale. Autenticitatea nu este cealaltă faţă a hipermodernităţii: e doar una dintre feţele ei, una dintre manifestările noului chip al bunăstării, bunăstarea emoţională încărcată de aşteptări senzoriale şi de rezonanţe culturale şi psihologice. O bunăstare la pătrat, nu numai funcţională, ci şi legată de memorie şi de ecologie, calitativă şi estetică, în slujba afirmării individuale. Ironia sorţii: cultul autenticităţii, care se trage de la Rousseau şi a dat atâta apă la moară contraculturii, via Heidegger, s a dezvoltat în anii 1960–1970 împotriva spiritului burghez şi a convenţiilor „opresive“. Situaţia nu mai e aceeaşi: descotorosit de orice idee protestatară, cultul autenticităţii apare ca un nou mod de a visa şi de a cumpăra în stilul contemporanului Homo consumericus.

1 2