Integrala jurnalelor lui André Gide

În sfârşit a apărut şi la noi ediţia integrală a “Jurnalului” lui An­dré Gide. Este un eveniment, de­şi cele patru volume îl pot des­curaja pe cititorul vremurilor noastre prin dimensiunile im­presionante. De Alexandru Matei

A trăit mult (1869-1951), a scris la fel de mult, dar a rămas undeva în­tre straturile memoriei literaturii. Nici la suprafaţa vie, pentru că n-a fost un mit. N-avea cum, atâta timp cât a trecut prin istorie fără să se identifice fiinţial cu vreun mo­ment forte de-al ei: războaie, antisemitism, ideologii redemptive, scene politice (şi totuşi, şi-a început cariera ca primar…) Nici în străfunduri, pentru că nu rămâ­ne, asemenea lui Céline, ca o con­ş­tiinţă rea a vreunei epoci, sau ca o galerie săpată printr-un sol a­pa­rent tare, cum s-a întâmplat de pil­dă cu Bernard-Marie Koltès.

Tre­ce printre marii modernişti şi scriitorii blestemaţi, se strecoară prin­­tre cei care au avut dreptate şi cei care au greşit. Nu e nici Valé­ry, maestrul şi filozoful, nici re­be­lul nebun Antonin Artaud; nici mo­gulul literelor Sartre, dar nici vreun Orwell. Nici homosexualitatea, nici ateismul nu l-au propulsat printre antimodernii secolului trecut, şi nici refuzul convertirii la catolicism, în mo­men­tul în care sta­tul francez se separă de Bise­rică, în 1905 (Claudel încearcă de­geaba), nu face din el un Ras­kol­nikov.

Jurna­lul lui André Gide, pen­tru că e lung şi acoperă peste o jumătate de secol, îl arată pe scri­itor pano­ramic, ca pe un su­pravie­ţuitor al unor răsturnări de situaţie – este­tică şi ideologică. Pa­gini de jurnal apar pentru prima oară în 1934, apoi în 1936. O ediţie fastuoasă apare apoi în 1939 (“Jurnal 1889-1939”), în Colecţia “Pléiade”, primul volum al unui a­utor în viaţă apărut aici. În 1944, apare un nou volum (1939-1942), iar ultimul (1942-1949) vede lumina tiparului în 1950, înaintea mor­ţii scriitorului.

Este vorba despre primul jurnal de scriitor apărut in­tegral în timpul vieţii autorului, pri­mul din istoria literaturii fran­ceze. Dar nu trebuie pierdute din vedere alte scrieri confesive ale lui Gide, printre care celebrele “Re­tour de l’URSS” şi “Retouches à mon retour de l’URSS”, apărute în 1936 şi 1937, sau “Jurnalul Fal­sifi­catorilor de bani”, primul titlu gi­dian care are în titlu acest cu­vânt, publicat în 1926. “Jurnalul” lui Gide este jurnalul unui su­pra­vieţuitor, ceea ce nu e neapărat o laudă.

Du­pă trăirile intense din preaj­ma “Fruc­telor pământului”, după perioada de emancipare a scriiturii în care apare “Falsifica­torii de bani” – despre care au­torul spune că le-a displăcut celor căro­ra le-au plăcut cărţile anteri­oare –, după transformarea temporară în tovarăş de drum, în 1936, când e invitat la funeraliile lui Maxim Gorki, la Moscova, ală­turi de alţi scriitori, André Gide ie­se cumva bine, adică nealterat. Ma­estru al tinerei generaţii, onorat (premiul Nobel în 1947) şi apropiat al poten­taţilor zilei (cină cu de Gaulle în iunie 1943), au­to­rul unor corespondenţe valo­roase cu Paul Veléry, Martin du Gard sau Paul Claudel, Gide în­cheie un destin lumesc glorios şi deschide o posteritate problema­tică.

Pentru că, burghez de spiţă, e­lev la şcoala franceză clasică, Gide n-a strălucit decisiv în niciun gen literar (teatru, roman, nuve­lă, scrieri intime, publicistică), fi­ind foarte bun în toate. Păstrat în bibliografia şcolară mai ales pentru tehnica punerii în abis, el e de­zavuat de Roland Barthes în celebrul eseu “Gradul zero al scriitu­rii” (1953) şi trece mai degrabă corporal decât spiritual în istoria culturii franceze.

O observaţie sim­plă poate fi şi o explicaţie a a­cestei cvasi-umbre: în Jurnal, veţi vedea, citează foarte mult opiniile altora, nu pe ale lui. În alegerea lor, are gust şi intuiţia mizei; e, fă­ră îndoială, un scriitor adevărat. El, însă, se remarcă doar prin în­doială şi rezervă, prin fuga de dra­matismul propriilor viziuni în lu­mea, deja cucerită şi deci calmă, a societăţii literare. Rămâne aşadar un autor de redescoperit, iar pe ci­titorul de azi îl întâmpină şi o epo­că ale cărei articulaţii pot să-i fi scă­pat.

André Gide le leagă prin el însuşi, ofe­rind imagini cel mai a­desea intime – “personalizate” – ale unor filme despre care ştim că au fost de groază.

André Gide, Jurnal, 4 vol., Editura Cartier, Colecţia “Cartier Clasic”, 2008, 260 lei, 2.776 p.