Poezii despre copii speciali

După o licenţă şi un master în psihologie, după câţiva ani în care a făcut PR de editură, Viviana Muşa îşi pune numele pe o carte. Şcoala specială e şi istoria criptică, dar reală, a unei experienţe de psiholog, şi un volum de poezii. Un interviu de Ema Stere

Cum s-a născut cartea asta? De ce la un număr de ani după încheierea experienţei?
Am scris studii de caz despre toţi copiii cu care am lucrat ca psiholog şi câteva dintre ele au fost publicate ca articole în revista “Cuvântul”. Scrisul îmi grupează ideile. Citesc, modific, recitesc, înţeleg mai bine. De poezie m-am ocupat mult în copilărie şi în adolescenţă.

Din inconştienţă am publicat şi o carte, prima, apoi m-am oprit ruşinată când am înţeles că nu era bine deloc. M-am supărat cu poezia. E frustrant să încerci într-una şi să nu fie niciodată bine. Pe urmă am scris foarte, foarte rar, totdeauna nemulţumită, am şters tot. După ce am terminat şcolile de psihologie am reînceput să merg pe la cenacluri literare, mi s-a făcut iar chef de scris. Şi într-o zi am arătat o poezie unui prieten poet în părerea căruia am încredere şi lui i-a plăcut mult şi m-a sfătuit să fac mai multe pe tema asta.

E prima poezie din carte, cea despre Maria. Singurul timp liber, liniştit, de singurătate, pe care-l aveam în programul meu nebun din 2007 era marţea între 20:00 şi 22:00, când mergeam la biblioteca Societăţii Române de Psihanaliză. Acolo le-am scris pe toate în câteva luni. Dacă nu venea vacanţa, probabil mai scriam câteva. Mai am în cap imagini care poate ar fi meritat spuse, dar e prea târziu acum.

Cuvântul care apare cel mai des, în legătură cu cartea ta, e “normalitate”. Ţi-ai redefinit noţiunea de “normalitate”, lucrând cu copiii de la şcoala specială?
Dar eu nu m-am schimbat după ce am lucrat acolo. Nu mai mult decât te schimbi de obicei în doi ani. Cum spun şi în prefaţa “mixată” de DJ Radu Andriescu, pentru mine a fost firesc să lucrez cu ei. În copilărie, când mi se spunea “Elena, nepoata dăscăliţei”, la bunici, mă jucam cu Marius, vărul meu diagnosticat cu autism.

Era ca şi noi, un copil de pe uliţă, dar fiecare eram altfel şi era normal să fie aşa. El mergea la biserică împreună cu noi, se dădea cu sania, cu bicicleta, mergeam împreună pe luncă pââână la şuşa să păzim bobocii, ne spunea mereu cât e ceasul şi ştia cu exactitate ce se dă la televizor în fiecare minut. Eu făceam bine haine pentru păpuşi, mă supăram dacă nu eram invitată la pomeni, adoram dudele. Băieţii popii aveau mereu biscuiţi în buzunare şi pielea foarte albă şi gropiţe în obraji.

Elena cealaltă era băieţoaică, se căţăra fără teamă în pomi, când ne jucam doar noi două ea era prinţul şi eu prinţesa. Dragoş, blond şi cârlionţat, era mai mic, dar era bun la fotbal şi excelent la geografie. Am plâns când l-au tuns în clasa I! Apoi Elena a devenit profesoară de sport, eu şi Dragoş am devenit diverse, de băieţii popii nu mai ştiu nimic. Ne-am împrăştiat. Marius a rămas în sat şi este şi acum fascinat de cântecele lui Nicu Alifantis, ştie exact când intră acordeonul în piesă şi din degete ţine ritmul perfect. Ţipă de bucurie când mă vede, strigă “Ce faci E-ena?” şi fuge să anunţe toată familia că am venit iar acasă. Pentru mine asta e normalitatea, nu era nimic de redefinit.


De ce ediţie bilingvă?
Pentru că am prieteni care nu vorbesc româneşte şi voiam să-mi citească şi ei cartea. Pentru că Patriciei Rădoi i-au plăcut poeziile mele şi mi-a făcut cadou traducerea. Pentru că din partea Editurii Trei nu am avut niciun fel de restricţie şi astfel am putut gândi cartea în stilul meu. De altfel, toţi cei care au lucrat pentru realizarea acestei cărţi au făcut-o din prietenie şi le mulţumesc: Magdalena Mărculescu, Silviu Dragomir şi Vasile Dem Zamfirescu (directorii editoriali), Cristian Coban (director de producţie), Roxana Boboc şi Eugenia Ursu (redactare în engleză şi română), Silvia Olteanu (design).

Ca psiholog, cred că trebuie să păstrezi o anumită distanţă faţă de persoanele cu care lucrezi. Ai reuşit?
Distanţă nu înseamnă să fii distant. Nu am stat niciodată peste program, nu le-am dat lor salariul meu, nu am luat copiii acasă. Am luat poezia lor cu mine, asta e permis chiar şi la psihologi.

1 2