Plăcerea privitorului

O expoziţie ce aruncă o privire nepărtinitoare asupra anilor ‘60- ‘70 în arta românească, prin intermediul unei selecţii cuprinzătoare ce conţine şi lucrări extrase din atelierele artiştilor ce au activat în epocă.

Sultana Maitec, Ion Sălişteanu, Mihai Horea, Ion Nicodim, Octav Grigorescu, Georgeta Năpăruş, Ion Bitzan, Florin Niculiu. Există oameni cărora aceste nume nu le spun nimic, dincolo de trezirea unor vagi noţiuni de istoria artei româneşti petrecute înainte de ’89. Judecând la rece, mă număr printre ei: cunosc aceste nume, asemenea multora dintre voi, în virtutea faptului că ştiu câte ceva despre arta românească şi mi-am putut alcătui un muzeu imaginar în care se adăpostesc reprezentări despre tipul de artă pe care ei o practicau.

Dar există şi oameni pentru care acestea nu sunt doar nume, configuraţii de date vizuale, ci sunt adevărate personaje în carne şi oase, care au trăit şi au făcut artă la un moment dat, acoperind o secvenţă, discutabilă şi alunecoasă, dar cât se poate de reală şi concretă în istoria artei autohtone. Judecând la cald, mă regăsesc şi aici. E adevărat că, aşa cum nici voi nu ştiţi exact cum au trăit oamenii aceştia, nici eu nu ştiu, dar asta nu poate opri pe nimeni să intuiască semnificaţiile, trimiterile, substraturile şi valorizările pe care acest material vizual deja oarecum revolut le poartă cu sine, aşteptând să fie descoperite, analizate şi cântărite.

Dacă urmăm textul ei curatorial, expoziţia de la Galeria Veroniki îşi propune să scoată la lumină ceea ce acum nu se prea scoate la lumină, să pună în valoare ceea ce în momentul actual este ţinut în umbră. În specificul ei, secvenţa de artă românească despre care e vorba aparţine fenomenelor istorice particulare care par sortite verdictelor excesive. Se spune despre această artă românească fie că e slabă şi neglijabilă, fie că este excelentă şi nemaiîntâlnită.

Eclipsa sub care ea se află acum este o consecinţă a ambelor sentinţe, pentru că niciuna dintre ele nu se interesează cu adevărat de obiectul judecăţii ei. Aşa că, vizitând expoziţia, e de ajuns să faci ce te îndeamnă explicit conceptul ei curatorial: să hotărăşti dacă ceea ce vezi îţi transmite ceva sau nu, dacă te interesează şi îţi place sau te lasă rece. Sentimentul că pictura de la Veroniki este datată, uşor prăfuită şi, pentru momentul de atunci (al execuţiei), defazată faţă de contemporaneitate este firesc; atitudinea de a o respinge însă nu e.

Eu nu aş permite niciunui parti pris să îmi croiască gustul, şi tocmai pentru această autonomie estetică a privitorului actual cred că pledează expoziţia.

Anii ‘60 - ‘70 în arta românească, Galeria Veroniki Art, până în decembrie. Expoziţia este rezultatul colaborării cu Muzeul de Arte Vizuale din Galaţi.