Sculptură şi melancolie

Opera unui artist valoros al modernităţii noastre, Gheorghe Iliescu-Călineşti invită la reconsiderare, într-o expoziţie amplă, bine articulată, ce prezintă o serie de piese remarcabile.De Adriana Oprea

Dacă ţi se întâmplă să-ţi pierzi pentru moment şi pe neaşteptate apetitul care te caracterizase, în ochii tăi şi ai altora, pentru noile medii sau fotografie, dacă, de la o vreme, te surprinzi dând ascultare unui puseu de evaziune – greu de mărturisit – din ambianţa socială ce gravitează în jurul ultimei expoziţii video, dacă rămâi, pentru o clipă, impasibil în faţa actualului proaspăt, prezumţios şi învăluitor, e posibil să te simţi atras, pentru o clipă, de aparenţele maturităţii în artă, ale stadiilor artistice deja formate, chiar dacă puţin înţepenite, sfătoase, greoaie şi inflexibile. Şi dacă nu eşti dintre cei dispuşi să-şi cenzureze sensibilităţile, oricât de vinovate (a se citi inactuale) ar fi, şi simţi nevoia unei confruntări în care interlocutorul tău să nu aibă de-a face doar cu prezentul artei, ci şi cu ciudăţenia inactualităţii ei, iar dacă toate astea te fac să cazi pe gânduri şi să te trezeşti punând la cale revizuiri eroice în interiorul istoriei artelor vizuale, s-ar putea să ţi se strecoare-n minte bănuiala că actualitatea acestora e în relaţii neasumate cu trecutul lor. Pe scurt: dacă eşti melancolic, cum sunt eu (în acest sens anume), there is something for you to see.

Poţi vedea, în cea mai recentă expoziţie de la Veroniki Art Gallery, sculpturi şi desene semnate Gheorghe Iliescu-Călineşti. E un artist pe care unii l-au aşezat în linia descendenţei lui Brâncuşi (el însuşi declarând acest model), alţii plasându-l în opoziţie cu sculptorul Apostu. Materialul său predilect e lemnul – el o spune – , prilejuindu-i includerea în tradiţia sculpturii româneşti în lemn, dar totodată şi rememorarea melancolică a unei alte tradiţii, infinit mai intime, mai personale: tatăl artistului fusese unul dintre cioplitorii anonimi ai iconostasurilor din bisericile Olteniei. Inactualitatea acestei sculpturi e mai degrabă rodul interpretărilor pe marginea ei.

Mai toate au valorizat arhaismul şi primordialitatea inerente actului brut al cioplirii, servind astfel legitimării unor clişee: Călineşti – nostalgicul rural, căutătorul de arhetipuri, artistul cufundat în etnografie. Deşi lucrărilor lui în lemn li se alătură şi altele în bronz, marmură sau piatră, calitatea de a fi, înainte de toate şi mai ales, “un cioplitor” a fost văzută drept definitorie. S-a putut scrie, în deschiderea unui studiu dedicat sculptorului, un întreg capitol despre “fascinaţia pădurii” la Iliescu-Călineşti. “Lucrările mele recreează satul şi pădurea”, o afirmaţie pusă pe seama sculptorului a venit în întâmpinarea acelora care detectează sensuri de acest tip în lucrările lui, sculpturile Semn din expoziţie convenind aceleiaşi interpretări.

Dar, dincolo de critică, ce poţi vedea la Veroniki? Vezi volume asamblate întotdeauna pe verticală, alcătuite din moduli care se sprijină unul pe celălalt, creând impresia de obiect sculptural cu propriul soclu încorporat. Vezi suprafeţe cioplite, pe care sunt trasate reţele, striaţii, incizii, caneluri – uneori cu aspect mecanic (Ciocârliile, Treimea, Cariatida) – sau, cum s-a spus, încrengături, înmuguriri în lemn (Vestitorul dimineţii). Dar proprietăţile intrinseci materialului devin evidente odată ce li se alătură desenul, în care reţelele de pe suprafaţa lemnului sunt prefigurate de o haşură largă. Isteţimea expoziţiei stă tocmai în această alăturare a sculpturii cu desenul, care, însă, nu te împiedică să recunoşti protagonistul. Lemnul sculpturilor printre care te mişti are ceva inhibitor, eşti stânjenit privindu-l, te întrebi nedumerit ce caută acolo, în mijlocul oraşului, prins în interiorul unei cutii de beton tencuite atent, cu pedanterie şi elitism managerial (una dintre notele specifice ale galeriei fiind alegerea unor tonuri anume de ambient). Lemnul “brut” pe care îl priveşti are ceva din prezenţa unui strămoş în viaţă, el este inactualitatea ultimă a expoziţiei. Iar sentimentul pe care îl resimţi, difuz, blând, moale, de melancolie, e unul cunoscut prea bine, pentru că în virtutea lui te afli acolo, printre sculpturi cioplite-n lemn, şi nu (de data asta) printre videoproiectoare.

arta@timeoutbucuresti.ro