Berceni dust

Praful din Berceni este mărturia cea mai sinceră şi exactă a spaţiului vital al lui Comănescu şi, drept urmare, a fost folosit ca sursă primă în cadrul ultimului său proiect.

Care sunt începuturile Picturilor tale cu praf? Observ o diferenţă majoră, cel puţin cromatică, între imaginile devenite emblematice pentru artistul Nicolae Comănescu şi cele de acum.
“Picturile cu praf” au în plus doar praful, în rest sunt o continuare a picturilor mele de până acum.
Doar că praful impune singur un ritm al construcţiei, e sobru şi plin de informaţie, nu a mai fost nevoie să caut o aglomerare de contraste.

De ce ai ales cartierul Berceni ca sursă de inspiraţie pentru actuala ta serie de lucrări?
Acolo locuiesc, în municipiul Berceni. Ştiu, asta este foarte departe. Îmi e foarte simplu să iau motive din faţa balconului.
Apoi, praful din Berceni e la fel ca praful din toată ţara asta tristă, plină de noroi. Iar blocurile din Berceni sunt la fel ca toate blocurile comuniste, locuite de oameni minţiţi zilnic.

Ce crezi că mai înseamnă noţiunea de cartier periferic pentru publicul trendy care populează galeriile de artă contemporană?
Publicul cel mai trendy vine din cartierele cele mai goth, din Berceni, Colentina sau Militari, spre exemplu.

Care ar fi lipsurile pe care le are şi le arată constant contextul nostru artistic ?
Păi aş vorbi de contextul bucureştean. Se pare că sunt diferenţe între Cluj, Bucureşti, Miercurea-Ciuc, Timişoara, Arad, Iaşi, Sibiu, Babadag. Nu că m-aş pricepe prea mult la cel de aici, dar la restul mă pricep mai puţin. Contextului artistic bucureştean îi lipseşte “contextul”. Îi lipseşte un soi de cutie de rezonanţă, un soi de martor, în lipsa căruia evenimentele valoroase nu au valoare şi cele urâte nu rămân urâte. Se întâmplă însă multe lucruri bune şi încurajatoare, care, chiar dacă nu se leagă încă, par a se înmulţi.
Lipseşte un soi de instinct social, de talent de organizare, de rigoare.
Lipsesc revistele de artă, piaţa de artă, politicienii bine intenţionaţi, banii, lipseşte total încrederea, lipseşte o facultate de artă.
Parcă aş vorbi de România în general, aici...
Lipseşte un rege neamţ, atunci.

Ce reprezintă Galeria 26 pentru tine, ţinând cont că nu e prima expoziţie pe care o deschizi aici?
Galeria 26 are mare legătură cu personalitatea lui Ota, proprietarul ei. E un loc unde mă simt bine, o galerie unde pot expune, în afara establishment-ului cultural dâmbovitzesc, fără să mă bănuiesc că o fac să dea bine la CV-ul meu underground, menit să mă ducă în bulboanele mainstream-ului, un loc unde am prieteni şi unde prietenii obişnuiesc să vină. Un loc unde nu te simţi silit să faci parte din coţerii. E un loc liber, destul de rar în Bucureşti. Altfel, mai sunt galerii mişto în Bucureşti. Dar puţine.

Care este sentimentul pe care îl ai când interacţionezi direct cu publicul?
În vremea vernisajului? Oo, o grămadă de sentimente. Dar, cel mai mult, sentimente de prietenie, bunătate şi speranţă.
Am glumit... De frică. De nerăbdare. De curiozitate. De empatie.
Este extraordinar să descoperi oameni care au sentimente şi emoţii similare. În cazul oamenilor care interacţionează cu adevărat cu lucrările mele, simt că avem preocupări comune, că vedem lucrurile în acelaşi fel şi asta mă stimulează, şi asta e bine. Sunt atât de rari şi mai am apoi senzaţia că sunt într-un carusel, că vorbesc cu ei din tiribombă, că tot ce am strâns vreme de câte luni am lucrat la proiect se detensionează dintr-o dată şi face poc! .
Şi apoi mai am următoarele sentimente: de tristeţe, de gol, de sfârşeală, de depresie.
După fiecare vernisaj.

1 2